duminică, 31 ianuarie 2010

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor


          ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:

Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor
I Corinteni 6: 12 -20

Între multele teme  pe care  le dezbate Apostolul neamurilor (în epistolele) către corinteni se află şi tema foarte serioasă a trupului omenesc. Şi aceasta, pentru că existau unii care,  evident marcaţi de viaţa lor de mai înainte, credeau că erau „liberi” să trăiască cum vor, cu consecinţa ca trupul să şi-l transforme în obiect al cochetăriei şi al exploatării păcatului.
Însă să vedem textul apostolic în traducere şi apoi să ne concentrăm atenţia asupra unui punct foarte serios, pentru că după cum se pare şi în acest caz istoria se repetă:
12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
13. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
14. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.
15. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 
16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup".
17. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. 
18. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. 
19. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? 
20. Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
Aşadar, aceste adevăruri le propovăduieşte dumnezeiescul Pavel dinamic şi incontestabil. Însă, fraţii mei, zici că nu au trecut atâtea veacuri cu modele de vieţuire creştină, zici că nu au fost martirizaţi oameni pentru a rămâne neprihăniţi şi curaţi, zici că mesajul autentic al Sfintei Evanghelii s-a pierdut cu desăvârşire pentru unii, fără doar şi poate falşi creştini. Şi iată, din nou, îşi fac apariţia, în spaţiul mai larg al Bisericii, oameni, chiar şi clerici (?), care propovăduiesc exact cele pe care le condamnă atât de clar Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel.
Nu înţelegem tema atât de importantă a postului, care pentru credincioşii creştini (când nu este vorba de boală) este obligatorie. Nu ne vom opri asupra faptului că însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a legiuit postul, nici asupra faptului că Sfinţii Părinţi menţinând tradiţia apostolică, au consfinţit cu acrivie această convingere în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Ne vom opri asupra a altceva. Vom vădi şi condamna în baza cuvântului celui viu al lui Dumnezeu teoriile „neonicolaite”; teoriile, chiar şi ale unor „profesori de teologie”, care susţin – sărmanii - că aşa-numitele păcate trupeşti constituie o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu.
Da, incredibil, şi totuşi adevărat, oameni care vor să se numească creştini şi,  desigur, le place să susţină că doar ei exprimă în forma ei corectă Ortodoxia, au ajuns într-un punct atât de inimaginabil şi demonic, încât susţin că prin jegoşenia morală a păcatelor trupeşti pot ajunge la cel mai înalt grad al unirii cu Dumnezeu. (Doamne miluieşte!) Iubiţilor, o astfel de teorie este realmente un fenomen de denaturare în sensul strict al cuvântului.
Desigur, faptul că aceste teorii sunt inadmisibile, demonice şi, prin urmare, respingătoare şi condamnate de către însuşi cuvântul lui Dumnezeu şi de către toţi cei care se străduiesc prin pocăinţă şi prin viaţă de nevoinţă şi cu participare la Sfintele Taine, să împlinească ortopraxia, nu este neapărat nevoie să dezvoltăm. În punctul acesta, să accentuăm doar acestor domni că, dacă erau valabile aceste demonice credinţe ale lor, atunci fiul risipitor şi-ar fi îndeplinit deja scopul prin păcat şi prin „roşcove”. Să adăugăm şi faptul că, în acest caz, teologii Bisericii noastre nu ar mai fi fost iubitori de feciorie şi ucenici iubiţi, ca şi toate sfintele, feciorelnicele şi neprihănitele chipuri, ci nişte neruşinaţi şi stricaţi Don Juani şi Cassanove...
Pentru toţi cei care studiază nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu, tema este atât de simplă şi clară, încât s-ar mira cineva de o asemenea nerozie şi neruşinare, ce chinuie aceste sărmane victime ale desfătărilor simţurilor. Cu toate acestea, Epistola Apostolului Iuda, primele capitole ale cărţii Apocalipsei  împreună cu lectura apostolică de astăzi, dar şi, în general, întregul cuvânt al lui Dumnezeu îl face pe orice credincios să se cutremure în faţa groaznicei decăderi a acestor „creştini” rătăciţi care au ajuns „valuri sălbatice ale mării, spumegându-şi ruşinea în ei înşişi…” (Iuda 13).
Oricine, n-ar putea decât să se întristeze pentru gradul de apostazie şi să se îndurereze cu inima pentru prăpastia înăuntrul căreia se poate prăbuşi şi strivi omul, când pierde din conştiinţa sa salvatoarea frică de Dumnezeu.
Fraţii mei, această creaţie de Dumnezeu plăsmuită, adică trupul nostru, este templu al Preasfântului Duh. Este nevoie ca acest adevăr să-l înţelegem bine şi să-l clarificăm în inima noastră. Trupul nu ne aparţine în înţelesul că putem trăi samavolnic şi să păcătuim. Este un templu răscumpărat cu nepreţuitul Sânge al Dumnezeului-Om, Domnul nostru Iisus Hristos; templu care a fost sfinţit în momentul Sfântului Botez. Iar ceea ce este cutremurător şi minunat totodată, este faptul că el devine (trebuie să devină) nu doar templu, ci şi un sfânt potir însufleţit de fiecare dată, când cu permisiunea duhovnicului nostru şi cu zdrobire, ne apropiem ca să devenim părtaşi la Trupul şi la Sângele lui Hristos.
Şi dacă chiar foarte puţin ar studia cineva cum privesc şi cum interpretează tema trupului omenesc Sfinţii noştri Părinţi, va simţi teamă înaintea acestei taine înfricoşătoare.
Aşadar, este nevoie, pe de-o parte, ca fraţii noştri neîntăriţi încă în credinţă să-şi astupe urechile în faţa învăţăturilor rătăcite, eretice şi condamnabile ale neo-ortodocşilor şi ecumeniştilor, iar, pe de altă parte, păstorii Bisericii noastre, dacă vor să se numească păstori adevăraţi şi buni şi nu „năimiţi”, să lovească cu toate puterile lor această ciumă spirituală a neo-nicolaitismului, care a luat din păcate proporţii uriaşe.
Să fie lovit acest demon (mai bine zis legheon al demonilor, deoarece despre o astfel de stare este vorba), nu în mare şi nedefinit, vag, ci  concret şi determinat şi, desigur, persoanele domnilor ce le susţin, fie că aceştia sunt clerici sau laici. Doar atunci păstorii vor fi cu adevărat iubitori de Dumnezeu şi nu plăcând oamenilor şi lumeşti. Doar atunci marii duhovnici vor fi faruri strălucitoare care vor lumina, vor salva şi vor călăuzi pe calea cea dreaptă şi nu vor ajunge să fie recifuri pricinuitoare de dezastru pentru toţi cei care vor avea nefericirea să dea peste ei, cu consecinţa de a sfârşi ei înşişi blestemaţi şi aducători de blestem peste cei numiţi „fii ai gheenei îndoit…” (Matei 23, 15).
Iubiţii mei, atenţie la templul care găzduieşte sufletul nostru, cât trăim în această viaţă vremelnică.
Ni se dă încă o dată prilejul, ca în perioada binecuvântatului Triod, să ne stăpânim trupul prin asceza sfântului post, a privegherii şi a contactului cu cerul, adică prin rugăciune.
Să ne păzim mintea şi trupul curate, pentru că acest lucru este porunca lui Dumnezeu, pentru că altfel, vai!: „Înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10:31). Amin.


(tradus din greacă de ierom. Fotie via e-mail)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA, Omilie la pericopa evanghelică a celor Trei Ierarhi: SĂ FIM LUMINĂ!


MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,
Omilie la pericopa evanghelică a celor Trei Ierarhi:
SĂ FIM LUMINĂ!
“Voi sunteţi lumina lumii”  (Matei 5, 14)
Astăzi, iubiţii mei, este pomenirea celor trei mari Dascăli ai Bisericii noastre Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
                                   
+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, P. Augustinos Kantiotis în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 30.01.1994, zi de duminică)


                                                                        


                                                                                                                                      
                           
                                         
                                  
                                   

                                                                        
                          








SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - REFORMATORUL


SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - REFORMATORUL

          Astăzi, iubiţii mei, este sărbătorit corifeul sfinţilor predicatori din toate veacurile. Este sărbătorit Sfântul Ioan Gură de Aur.
          

+ Episcopul Augustin
(Kozani, 13.11.1960)






PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS: CĂTRE O NOUĂ FERRARA – FLORENŢA


PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS:
CĂTRE O NOUĂ FERRARA – FLORENŢA

-         Omilie de mare importanţă a părintelui Theodoros Zisis
în cadrul Uniunii Ortodoxe Panelenice -

          O omilie de mare importanţă, caracterizată de curaj şi cu duh mărturisitor a ţinut luni, 25 ianuarie 2010, în sala plină de credincioşi a Uniunii Ortodoxe Panelenice (Kaningos 10, Tesalonic, Grecia), protoprezbiterul, profesorul emerit al Universităţii Aristotelice din Tesalonic şi unul din protagoniştii luptei împotriva ecumenismului şi a papismului, părintele Theodoros Zisis. Tema omiliei a fost: „Către o nouă Ferrara – Florenţa. Este ignorat sau răstălmăcit Sfântul Marcu Evghenicul?”. Pe vorbitor l-a precedat vicepreşedintele Uniunii Ortodoxe Panelenice, domnul Ioannis Karatzenis.
          Părintele Theodoros a făcut o retrospecţie a luptei antiecumeniste referindu-se la împotrivirea mărturisitoare a credincioşilor faţă de întâlnirea interreligioasă din Cipru, având ca promotori „Sfântul Munte” al Ciprului, adică Sfânta Mănăstire Stavrovounios, circularea textului „Mărturisirea de Credinţă” şi primirea lui de către mii de credincioşi. Expunând tema omiliei, s-a întemeiat în dezvoltarea ei pe Amintirile lui Silvestru Siropoulos referitoare la cele petrecute la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, semnalând mai ales că: „Dacă le-am fi studiat, am fi avut faţă de deschiderile filocatolice de astăzi aceeaşi poziţie pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul”. A evidenţiat că motoarele sinodului de mai sus au fost politice şi de supremaţie, şi nu religioase, amintind că între anii 1437 – 1439 a avut loc la Basel, în Elveţia, un sinod al cardinalilor care revendica din partea papei reforme, aducându-l într-o situaţie dificilă. De aceea, căuta – precum a semnalat vorbitorul – ultimul sprijin la ortodocşi şi, atunci, a fost momentul în care s-a făcut o mare greşeală diplomatică – o greşeală de credinţă – din partea ortodocşilor. L-au sprijinit pe papă şi nu sinodul cardinalilor, care îl mustra, îl controla şi revendica reforme.
          De-a lungul cuvântului său, părintele Theodoros a făcut un paralelism cu condiţiile actuale, în care şi astăzi Grecia este într-o stare jalnică. Hrisostomos al Ciprului aleargă la papa sperând ajutor pentru chestiunea naţională, denigrarea Greciei cu privire la problemele ei economice este universală, iar turcii ameninţă patria ca şi înainte de căderea Constantinopolului.
          Chiar şi Ioan al VIII – lea Paleologul – revenind la temă – a semnalat părintele Theodoros, aştepta ca în cadrul sinodului papistaşii să fi denunţat propriile rătăciri, chiar dacă tatăl său, Emanuil Paleologul, i-a lăsat ca testament să dezbată unirea – din motive diplomatice – dar niciodată să nu o facă. Chiar şi patriarhul Constantinopolului de atunci, Iosif, gândea că mergând la sinod, fie vor mărturisi credinţa lor, sau, dacă vor fi constrânşi, ar primi şi martiriul pentru ea. Cu toate acestea, nu doar că asta nu s-a întâmplat, dar episcopii ortodocşi – în afara Sfântului Marcu Evghenicul – au semnat dogmele latine (catolice) şi unii s-au greco-catolicizat.
          Părintele Theodoros a semnalat cu acest prilej că ortodocşii în cadrul Întrunirii Mixte de Dialog cu catolicii au reuşit condamnarea uniaţiei la Freising din Monaco (1990), şi deşi aceasta a fost semnată şi de către catolici, mai apoi textul a dispărut şi până astăzi nu se mai face nicio trimitere la el. Desigur că, în 1993, în urma intervenţiilor, ortodocşii „de neînduplecat” au fost îndepărtaţi  din Comisia  de Dialog – primul fiind părintele Theodoros Zisis – la Balamant, în Liban, reprezentanţii ortodocşilor au semnat disculparea uniaţiei.
          Apoi, părintele Theodoros a semnalat că papa a scos din titlul său de „patriarh al Apusului”, determinarea: „al Apusului”, susţinând clar pe de-o parte, dar ignorând istoria şi în mod nedemonstrabil pe de alta, că are primat universal. S-a întrebat apoi cum reprezentanţa Bisericii Greciei, adică Hrisostomos de Messinia şi episcopul Athanasios de Ahaia suportă mai dialogheze cu catolicii, când papa în comunicatul său îi numeşte pe ortodocşi „Biserică deficitară, cu lipsuri”, deoarece nu acceptă primatul său. În continuare, vorbitorul s-a referit la cele petrecute la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, adică la trădarea – apostazia lui Visarion al Niceei şi a lui Isidor al Kievului, - sigur, primul „a fost răsplătit” cu titlul de cardinal – şi a semnalat că şi astăzi dialogul a fost preluat de ecumenişti de profesie, clerici şi teologi, fără ca Sinodul Ierarhiei să fie informat asupra evoluţiei lui. A semnalat şi faptul că în cadrul Sinodului recent al Ierarhiei s-a descoperit că şi mitropolitul de Peristerios a fost înlocuit în Dialogul Teologic – în urma unor presiuni – drept „incomod” şi „greu de manipulat”.
          De-a lungul cuvântului său, părintele Theodoros a citit fragmente din Memoriile lui Silvestru Siropoulos, care descopereau curajul şi cugetul mărturisitor al Atlas-ului Ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenicul, Episcopul Efesului. El a luat asupra sa greutatea Mărturisirii la sinodul cu pricina şi el l-a obligat chiar şi pe papă să i se plece, spunând: „Marcu nu a semnat; prin urmare nu am făcut nimic”.
          Sumbră este şi situaţia de astăzi şi multe mesaje sunt de rău augur - a semnalat vorbitorul, spunând că atunci, poporul ţinea Ortodoxia şi nu a acceptat în niciun chip pe arhiereii semnatari ai falsei uniri, dar astăzi poporul nu stă – în totalitatea lui – alături de păstorii luptători. Un fapt de rău augur este şi „cucerirea” Facultăţilor de Teologie de către ecumenişti, care prin orice mijloc împiedică şi evoluţia tinerilor cu morală ortodoxă şi cu duh mărturisitor în gradele superioare universitare. Desigur, şi-a exprimat regretul că teologii Institutului Pedagogic, care propun transformarea orei de religie într-o materie de Istorie a religiilor, sunt în paralel şi colaboratorii Arhiepiscopului Ieronim.
          Chiar şi Sfântul Munte este divizat la nivelul egumenilor, a semnalat vorbitorul. Din 20 de Mănăstiri ale Sfântului Munte doar cinci au semnat „Mărturisirea de Credinţă”.
          Părintele Theodoros a făcut referire şi la semnarea „Mărturisirii de Credinţă” de către mulţi părinţi aghiotafiţi (din Obştea Sfântului Mormânt). I-a informat pe credincioşi că la întâlnirea întregii obşti aghiotafite, pe care a convocat-o Patriarhul Ierusalimului, pentru a-i linişti pe părinţi, în special pe aghiosavaiţi (pe monahii din Mănăstirea Sf. Sava), domnul profesor emerit G. Galitis a folosit o selecţie de texte din cuvintele Sfântului Marcu Evghenicul. S-a referit adică la cuvântarea politicoasă a sfântului către papă, trecând cu vederea mustrările foarte virulente care i-au urmat. Părintele Theodoros – care a ascultat înregistrarea omiliei profesorului Galitis – a condamnat cu tărie acţiunea lui şi a accentuat că fapta aceasta constituie o falsificare a adevărului.
În ceea ce priveşte lupta împotriva ecumenismului şi a papismului există şi mesaje de bun augur, a semnalat vorbitorul. Profesori universitari ca părintele Gheorghios Metallinos, I. Kornarakis, Dimitrios Tselenghidis şi Sterghios Sakkos se luptă în prima linie. Mulţi arhierei, în antiteză cu ce se întâmpla sub (Arhiepiscopul) Hristodoulos, sunt împotriva ecumenismului, în prima linie fiind Mitropolitul de Pireu (Serafim). Unele comunicate ale Mitropolitului de Pireu au fost caracterizate chiar mai severe decât cele ale fostului Mitropolit de Florina, Augustin Kantiotis.
          În plus, majoritatea monahilor athoniţi este alături de părinţii luptători şi aceasta o demonstrează scrisorile lor şi telefoanele lor. Este uriaşă lucrarea care se face şi pe internet. Nu îndrăzneşte vreun ecumenist – a accentuat părintele Theodoros – să facă o postare în direcţia opusă, deoarece poziţia sa  ar fi imediat combătută de către mulţimea teologilor credincioşi-nevoitori.
 Alt lucru încurajator este nava amiral – precum a spus vorbitorul – a luptei antieretice şi antiecumeniste: săptămânalul „ρθόδοξος Τύπος”. De asemenea, importanta redactare de articole  de către credincioşi nevoitori precum I. Tatsi, Panaghiotis Televantos, părinţi aghiotafiţi, precum şi editarea de cărţi, precum cea a părintelui An. Gotsopoulos (a fost prezent la omilie) cu titlul „Rugăciunea în comun cu ereticii”, constituie o nădejde puternică în lupta antiecumenistă. Dar şi sinaxa atipică a clericilor şi monahilor constituie o barieră puternică.
          Încheind omilia, părintele Theodoros a semnalat că lucrul de cel mai bun augur şi aducător de nădejde în  această luptă sunt credincioşii, care îi susţin pe părinţii nevoitori. I-a sfătuit pe fraţi să-şi continue lupta cutezători.
A.K.
(tradus din greacă de ierom. Fotie după Ορθόδοξος Τύπος, 29/1/2010)

miercuri, 27 ianuarie 2010

CEI TREI IERARHI - MODEL DE LUPTĂTORI


CEI TREI IERARHI:
MODEL DE LUPTĂTORI



          Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
           

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena,  31.01.1960)





Sfintii Parinti de la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes caterisind pe
ereticul Nestorie, ne-patriarhul Constantinopolului
 (se observă cum i se scoate felonul; în vremea aceea episcopii purtau feloane, cum poartă şi azi preoţii)

APEL LA SEMNAREA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

CEI CE AU SEMNAT
“MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”
SUNT PESTE
17250


Conform ultimei actualizări a listei cu semnatarii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului” (21/01/2010), episcopii care au semnat Mărturisirea până în acest moment sunt şapte – trei aparţin Bisericii Greciei, iar egumenii athoniţi sunt deja cinci. Mărturisirea a fost semnată şi de mulţi alţi egumeni, preoţi şi mulţi credincioşi, iar înregistrarea de semnături continuă.


Episcopi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
 
Mitropolitul Pantelimon de Antinoe
Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor
Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
Mitropolitul Serafim al Pireului
Mitropolitul Artemie de Raşka şi Prizreni, Kossovo şi Metohia
Mitropolitul Natanael de Nevrokopios (Bulgaria)
Episcopul Gheorghe (Schaefer) din Mayfield, Egumenul Mănăstirii Sfânta Cruce din Wayne, West Virginia



Egumeni care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
 
Arhim. Hristodoulos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş – Sfântul Munte
Arhim. Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu – Sfântul Munte
Arhim. Filotheos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Karakalu – Sfântul Munte
Arhim. Agathon, Egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu – Sfântul Munte
Arhim. Nikodimos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu – Sfântul Munte
Arhim. Iustin Pârvu, Egumenul Sfintei Mănăstiri “Sf. Arhangheli” – Petru Vodă, cu obştea



Toţi acei clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a Mărturisirii Ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”.
Să trimită însă spre informare şi numele, prenumele, localitatea şi ţara, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr
Să fiţi siguri că această semnătură o veţi găsi în veşnicie în „cartea faptelor bune”, iar Sfinţii Ierarhi, Martiri şi Mărturisitori vă vor da sfânta lor sărutare şi îmbrăţişare frăţească mijlocind pentru voi la ceresul Împărat.
 
NEVOINŢĂ FRUMOASĂ!


Ierom. Fotie 
 
Articolul este preluat de pe site-ul: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/08/5200.html

marți, 26 ianuarie 2010

PREMIZELE BIBLICE ALE ERORILOR PAPALITĂŢII


PREMIZELE BIBLICE ALE ERORILOR PAPALITĂŢII

de Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU

          Nu există premize biblice ale erorilor papalităţii, aşa cum nu există acoperire revelaţională obiectiv valabilă pentru greşelile ereziarhilor tuturor vremurilor.
          Afirmaţia aceasta este ortodoxă şi formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunţa la nicio iotă şi nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnişurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocşi, fără a cădea în ireparabila greşeală de a consimţi să cadă la tranzacţii oneroase asupra depozitului de credinţă pe care l-a moştenit de la Mîntuitorul Hristos, şi pe care l-a formulat (definit), conservat şi apărat cu atîta înţelepciune şi dîrzenie vreme de aproape două milenii.
          Şi totuşi, vorbim şi noi, creştinii ortodocşi răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalităţii şi ale altor comunităţi creştine ieşite din făgaşul tradiţional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoţim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obişnuinţei, premize ale erorilor eterodocşilor, sînt „premize” numai întrucît au fost ridicate la acest rang şi calificate ca atare de cercuri teologice-bisericeşti care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize” sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelaţiei divine împărtăşită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanţă a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie şi de obîrşie dubioasă, cu învăţătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.
          Inovaţiile doctrinare în numele cărora a fost sfîşiată unitatea Bisericii creştine nu pleacă de la Biblie, nu-şi au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creştinătatea cea oarecînd una şi ar fi procedat în consecinţă, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creştinătăţi şi Biserica lui Hristos ar fi fost cruţată de calamităţile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violenţă cele douăzeci de veacuri de existenţă instituţională.
          Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creştine – şi mai ales ea – manifesta ciudată predilecţie de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a şi întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziţie şi proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, ţintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroşarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.
          Fripţi de arşiţa duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviinţă creştinească, de umilinţă apostolească şi de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt şi în cer[1]. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării şi dezvoltării doctrinei creştine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericeşti şi a stăpînirii lumeşti de atribuţiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reuşita vremelnică a ofensivei de aşezare a papalităţii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii şi împăraţii tremură înaintea papei şi păşind umiliţi, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie şi tot el le doboară de pe creştetele celor care cutează să schiţeze cel mai mic gest de semeţie sau independenţă personală. Pe recalcitranţi, îi nimiceşte dezlegînd pe supuşii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deţinătorilor puterii de stat.
          O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile şi surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condiţiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puţin la acest loc [2]. Fapt este că prin definiţiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverşunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus”, vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbeşte el ex cathedra, orice replică devine nulă şi neavenită. „Roma locuta, causa finita”. Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.
          De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalităţii imperialiste, va fi pus la contribuţie în scopul sprijinirii şi întăririi voinţei sale de putere nelimitată. Biblia însăşi va fi solicitată – şi obligată – să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalităţii.
          Această procedură poate apărea ca neomenoasă şi scandaloasă în faţa conştiinţelor creştineşti de toate confesiunile – cea romano-catolică inclusiv –, dar nicidecum inadmisibilă şi infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deţine, prin definiţie sinodală, plenitudinea magisteriului învăţătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat şi înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice – cum dovedeşte istoria bisericească – a încurajat pe toţi ereziarhii să-şi acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendenţios, vătămările pricinuite de ei integrităţii şi curăţiei învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos.



[1] Papa Ioan VIII (872-882) afirma că împăraţii n-au să comande pontifilor romani, ci să asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că este o necesitate de mîntuire pentru fiecare făptură omenească, de a fi supusă pontifului roman” – spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa bulă „Unam sanctam”. Înainte de el, încă, începînd din veacul XI, s-a precizat teza papală care atribue „urmaşului” Sfîntului Petru puterea politică asupra întregii creştinătăţi. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat această teză, cu prilejul depunerii lui Henric IV. În aceeaşi vreme, un document de origine obscură, „Dictatus papae” – atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectînd în orice caz concepţia lui cezariană – stabileşte doctrina „teocratică” astfel: Numai papa dispune de însemnele regalităţii; numai el are dreptul de a depune pe împăraţi, de a numi şi depune pe episcopi, fără a convoca sinodul; alegerea lui canonică îl aşează pe papă automat în rîndul sfinţilor; Biserica romană n-a greşit nicicînd şi nu va greşi niciodată; papa are dreptul de a dezlega pe supuşi de jurămîntul lor de credinţă faţă de principii răi, etc. Papa Inocenţiu III (1198-1216), al cărui pontificat a fost o adevărată „papocraţie”, a aplicat această doctrină în toate statele creştine. În Biserică, Inocenţiu III nu s-a mai mulţumit cu titlul de „vicar al Sfîntului Petru” – socotit suficient chiar de ambiţiosul Grigorie VII -, ci a adoptat făţiş pe acela de „vicar al lui Dumnezeu” (vice Dei). „Papa posedă cele două săbii; el păstrează pentru sine pe cea spirituală şi o dă împăratului pe cea temporală”. – scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Într-un discurs rostit înaintea sinistrului papă Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato făcea această comparaţie între cele două săbii: „Prima e folosită de Biserică (de papa); a doua, de principi, pentru Biserică (pentru papa), însă după bunul plac al Suveranului Pontif”. „Suveranul Pontif nu ştie nici el pînă unde se poate întinde puterea sa supremă”; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe”, - scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului călugărilor augustinieni (într-o lucrare publicată la Roma, în 1582). Ritualul de încoronare a papilor cu celebra tiară – dublată de Bonifaciu VIII şi triplată de Benedict XII (1334-1342) – prevede, printre altele, următorul ceremonial: cardinalii şi episcopii trebuie să îngenuncheze înaintea noului papă şi să-i spună: Tu eşti părintele prinţilor şi al regilor, rectorul universului, vicarul Mîntuitorului nostru!
                Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care – în vremurile mai noi – a îndeplinit oficiul de teoretician al pretenţiilor papalităţii. Cu toate că teza sa a fost mult îndulcită faţă de ceea ce susţineau antecesorii săi – Bellarmin apărînd numai puterea indirectă a papilor – pretenţiile sale au fost socotite inacceptabile de către marele Bossuet (1627-1704) şi combătute viguros. „Socotesc – spunea el – că Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca să-şi îndeplinească misiunea ei; însă aceea că ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg… Numai lui Hristos însuşi trebue să-I cerem să ne facă cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispoziţia Bisericii… Ori, nici Mîntuitorul, nici Apostolii n-au menţionat pretinsul drept pe care-l reclamă noua şcoală teologică (scil.: iezuită), pe seama papei… Aşadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor şi de a tulbura (în original: exciter) pe oameni”. Vezi lucrarea de colaborare (anonimă) Ce qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.
[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869, numărînd iniţial 743 participanţi. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restricţii (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la şedinţa finală, nu au mai participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi, Franţa a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a întrerupe şedinţele sinodului.
                Pentru desfăşurarea pe placul papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile” trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher şi Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizării infailibilităţii, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest sens. Ea a fost respinsă cu dispreţ. Acelaşi papă a dat ordin ca în perioada de desfăşurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicaţii. În schimb, iezuiţi grupaţi în jurul revistei „La Civilta Catolica”, deţineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tăcere cu metode brutale. Poliţia papală a primit ordin să aresteze şi să arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea făţiş împotriva infailibilităţii. Şefii opoziţiei erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) şi Strossmayer, episcop croat, cel mai influent şi mai elocvent dintre toţi. În fruntea majorităţii se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio”. Nemulţumiţii, în frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de lEglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., şi Ce qu’on à fait de l’Eglise…, p. 80 urm.

ÎN CUPTORUL NECAZURILOR Sfântul Grigorie Teologul


ÎN CUPTORUL NECAZURILOR
Sfântul Grigorie Teologul
25 ianuarie

          Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.
          

+ Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina,  25 ianuarie 1976)



Arhimandritul Ioil Konstantaros: Lectura apostolică din Duminica vameşului şi a fariseului


Arhimandritul Ioil Konstantaros:

 Lectura apostolică din
Duminica vameşului şi a fariseului
(II Timotei 3: 10-15)


          Şi anul acesta, iubirea lui Dumnezeu ne-a învrednicit să intrăm în binecuvântata perioadă a Triodului. Iar perioada Triodului este binecuvântată pentru toţi credincioşii, pentru că este o perioadă de pocăinţă şi de umilinţă. Dimpotrivă, pentru oamenii din lume, Triodul se transformă în anti-Triod şi sfârşeşte şi decade prin concursul diavolului în perioadă de chefuri, de dansuri şi distracţii ruşinoase care îl degradează pe omul care este icoană a lui Dumnezeu.
          Desigur, creştinii ortodocşi cu adevărat credincioşi nu sunt influenţaţi şi nu trebuie să fie influenţaţi de lumea care stă departe de Dumnezeu, ci să rămână statornici pe calea pocăinţei şi a sfinţirii. Exact despre această statornicie vorbeşte Apostolul Pavel ucenicului său Timotei.
          Să vedem în traducere versetele textului sfânt şi în continuare să ne oprim asupra unui punct foarte important: „10. Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, 11. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. 12. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. 13. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. 14. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, 15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”.
          Într-adevăr, importante sunt sfaturile şi îndemnurile marelui Apostol. În câteva linii ne descrie starea sa şi modul slujirii sale şi al comportamentului său, în general, dar face şi o trimitere mişcătoare la prigoanele şi la pătimirile prin care a trecut în multe regiuni pentru dragostea şi slava lui Hristos.
          Însă ceea ce impresionează este faptul că el descrie în continuare o profeţie cutremurătoare, care de aici încolo avea să se împlinească în fiecare generaţie şi în fiecare epocă în Biserica noastră.
          Şi care este aceasta? Că oameni vicleni şi înşelători, oameni care vor părea că se află în Biserică, oameni care trăiesc între noi, oameni care, după cum vedem în Istoria noastră bisericească, au aparţinut chiar şi treptelor sfinţitului cler, şi încă a celui mai înalt, dar care neavând nici o raportare esenţială la modul autentic al vieţuirii evanghelice, au alunecat ei înşişi şi după ei au atras şi pe mulţi alţii, care erau neîntemeiaţi în ceea ce numim Dreapta Credinţă. Este plină istoria noastră de astfel de tragice cazuri de oameni vicleni, înşelători şi mai ales egoişti (şi să nu uităm că marii ereziarhi au fost clerici).
          Dar poate cineva să nege că astăzi, nu doar că există înşelaţi şi rătăciţi, ci că mai mult s-au înmulţit? Doar dacă cineva trăieşte în afara realităţii poate să susţină contrariul.
          Da, fraţii mei, este nevoie de multă atenţie şi priveghere duhovnicească pentru că în zilele anevoioase în care trăim, învăţăturile rătăcitoare, atât în dogmă, cât şi în ceea ce priveşte morala ortodoxă, s-au înmulţit în aşa măsură şi într-un asemenea grad, încât se poate întreba cineva, dacă aceştia, care predică rătăcirile lor, au deschis  vreodată Evanghelia spre a o studia.
Şi simplul fapt că astăzi se propovăduieşte noua dogmă ecleziologică a blestematului ecumenism, adică a sincretismului religios, şi doar faptul că unii oameni „vicleni şi înşelători” proclamă că Biserica nu este doar Ortodoxia, ci şi ereziile şi kakodoxiile, precum totalitatea eresurilor – papismul, arată împlinirea vizibilă a profeţiei Apostolului Pavel, dar în acelaşi timp ne trage alarma de pericol pentru cât de treji şi priveghetori ar trebui să fim noi, paznicii, dar şi de războinici (luptători), deoarece „credinţa este primejduită”.
Fraţii mei, dacă vrem să fim fii adevăraţi ai Bisericii noastre, trebuie să rămânem întemeiaţi şi neclintiţi pe meterezele datoriei şi ale sfintei lupte. Şi, iarăşi, cuvântul lui Pavel - celui răpit până la cer, s-ar cuveni să-l avem în vedere: „Iar tu rămâi în cele pe care le-ai învăţat şi în care eşti încredinţat”. Ar trebui să fie scris în inimile noastre.
Noi rămânem în Credinţa pe care am învăţat-o şi am primit-o şi în care suntem încredinţaţi de către Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Dascăli, de către Martiri şi Mărturisitori, Cuvioşi şi Drepţi, iar prin harul lui Dumnezeu nu avem de gând să o schimbăm.
Nu vom clinti nici măcar o cirtă în această Sfântă şi evlavioasă Tradiţie vie prin care trăieşte Biserica noastră şi care sfinţeşte persoane, dar şi întreaga lume. N-au decât să „orăcăie” broaştele modernismului.
Să urle rătăciţii şi turbulenţii culturalişti ai ecumenismului care au pierdut acrivia dogmei. Să ne ameninţe înşelaţii care trăiesc nu pentru Hristos, ci pentru această lume deşartă şi păcătoasă.
Noi, chiar dacă suntem păcătoşi, însă fiind fii ai Apostolilor şi ai Părinţilor prin învăţătura Ortodoxiei noastre, prin Sfânta Evanghelie, prin Sfântul Pidalion, prin hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale, prin scrierile nemuritoare şi rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi, şi departe de cei rătăciţi şi de „neo-ortodocşii – neo-nicolaiţi”, care au relativizat morala evanghelică, ne vom lupta să trăim această viaţă a Credinţei, care este exprimată prin vieţuirea ortodoxă ascetică, isihastă şi luptătoare, acest mod de vieţuire pe care l-am primit, dar şi pe care îl vom transmite mai departe, Comoara noastră cea sfântă, pe care cu atâta teamă am primit-o şi am făgăduit s-o păstrăm până ce o vom încredinţa neatinsă, când ne va fi din nou cerută. Amin.

(tradus din limba greacă de ierom. Fotie cf. p.ioil@freemail.gr)


joi, 21 ianuarie 2010

SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI ,,LEUL ORTODOXIEI”

TÂLCUIREA ICOANEI –FRESCĂ A SFĂNTULUI MARCU EVGHENICOS, MITROPOLITUL EFESULUI


Frescă din anul 1759 care se află în altarul paraclisului
Adormirii Născătoarei de Dumnezeu a Chiliei Sfântului Acachie din Schitul Kavsokalivia – Sfântul Munte Athos



           Această icoană-frescă îl reprezintă pe Sfântul Marcu Evghenicos, Mitropolitul Efesului şi apărătorul Ortodoxiei. În mână ţine un sul desfăsurat pe care scrie: ;;Noi păzim cu acrivie acestea, cât şi celelalte dogme ale întregii Biserici Ortodoxe şi nu spunem că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Iar pe latinii (romano-catolicii), care şi în altele multe greşesc şi mărturisesc despre Fiul că este cauză a Sfântului Duh, scoţîndu-L din Dumnezeu, îl anatematizăm”.

          În partea de jos, este reprezentat într-o postură degradantă papa Eugeniu al IV-lea, care la Sinodul din Ferrara-Florenţa – care negocia unirea Bisericii Ortodoxe cu biserica papei – a rostit faimoasa frază: ,,Dacă Marcu nu a semnat, nu am făcut nimic”. Şi, întradevăr, în jurul acestui ierarh luptător s-au concentrat toate puterile ortodoxe antiunioniste care au salvat Ortodoxia de la desfiinţarea ei prin catolicizare şi supunerea ei papei. Papa de la Roma, călcat în picioare în chip simbolic de Sfântul Marcu, ţine în mâna dreaptă sabia criminalităţii istorice şi proverbiale a Vaticanului cu care spintecă(falsifică) ,,Evanghelia dreptăţii”. De aceeaşi mână îi atârnă şi ,,cheile Împăraţiei cerurilor” – chipurile… Această alăturare (sabia şi cheile Raiului) e semnificativă pentru inchiziţia catolică ce îşi propunea să-l bage pe om în rai cu forţa. Mâna stângă, cu care papa se loveşte peste cap, corespunde momentului în care el aflând că Sfântul Marcu nu a semnat mincinoasa şi trădătoarea ,,unire” a rostit cuvintele de mai sus. Goliciunea papei nu simbolizează nimic altceva decât despuierea sa de harul sfinţitor al succesiunii apostolice, în afara căruia nu există Biserică, nici Taine. Dezvoltând această idée, ne amintim şi de cuvintele Sfântului Cioprian al Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu este mântuire!”.

         În partea dreaptă de jos este reprezentat în gura balaurului adâncului ereticul Arie tânguindu-se. Ctitorul paraclisului sus-numit, Ieromonahul Iona Kavsocalivitul, a hotărât zugrăvirea acestei teme, fiind insuflat de duhul misionar al Sfântului Cosma Etolianul, cu care studiase împreună şi care propovăduia, împotrivindu-de acţiunii propagandistice de atunci a Vaticanului în spaţiul ortodox: ,,Pe papa să-l blestemaţi…”

,, Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea Mielului, dar grăia ca un balaur…” (Apoc.13:11)



(Tâlcuire descoperită mie de către părintele meu duhovnicesc) 


LM


marți, 19 ianuarie 2010

MESAJUL UNUI SFÂNT: MARCU EVGHENICUL


Sterghios Sakkos:

MESAJUL UNUI SFÂNT:



MARCU EVGHENICUL
  
          O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată  protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.
          Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.
          Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul  lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.
          Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.
          Prin această poziţie de neînduplecat Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.
          În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.
          Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii  ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.
          Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat - creştin, dar lumesc - un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.
          Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

          (Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; sursa: http://aktines.blogspot.com/)  


Traducere din elină de monahul Leontie