SFÂNTUL CUVIOS MACARIE MAKRIS,
PARADIGMA TEOLOGULUI ÎN DIALOG
În contextul reîntâlnirii Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic dintre ortodocşi şi catolici, ce se va întruni în septembrie la Viena pentru a dezbate ultima parte a materialului „Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericilor din primul mileniu”, propunem spre reflexie participanţilor, observatorilor, celor foarte entuziaşti şi celor foarte reticenţi, celor moderaţi, ca şi tuturor celor interesaţi modelul unui sfânt mai puţin cunoscut, pe care tocmai l-a pomenit Biserica noastră Ortodoxă pe 8 ianuarie – SFÂNTUL MACARIE MAKRIS.
Sfântul Macarie Makris este un renumit bărbat bisericesc din perioada bizantină târzie. Acest lucru reiese din implicarea sa în evenimentele bisericeşti din această epocă critică, dar şi din bogata sa operă scriitoricească, care a dobândit o extensie ecumenică, precum menţionează personalităţi oficiale contemporane lui şi renumiţi scriitori bizantini.
S-a născut în Tesalonic în jurul anului 1383 din părinţi evlavioşi şi renumiţi. A primit o educaţie aleasă şi a iubit mult învăţătura, studiind în mod deosebit filozofia, poezia, logica, retorica şi teologia. Încă de foarte tânăr s-a distins prin educaţie, înţelepciune şi în general prin virtutea sa.
În jurul anului 1401, la vârsta de 18 ani, după moartea mamei lui, s-a dus în Sfântul Munte şi a intrat în monahism în Sfânta Mănăstire Vatopedi, care se distingea prin viaţa duhovnicească a multor monahi de acolo. Cu toată osârdia s-a supus de-Dumnezeu-purtătorului stareţ Armenopoulos, care l-a îndrumat cu discernământ şi l-a tuns monah. A rămas alături de el vreme de zece ani până la moartea sa, după care a fost hirotonit diacon şi preot. În această perioadă a dobândit prin ascultare multe virtuţi călugăreşti, dar şi multe cunoştinţe de geometrie, matematică şi astronomie.
Iubind, crezând în ascultare şi preţuind-o, după moartea stareţului său s-a supus unui alt stareţ vatopedin, compatriotul şi ascetul David, monah foarte virtuos şi învăţat. David era în relaţie şi cu împăratul Manuel al II – lea Paleologul, care îl respecta în mod deosebit, coresponda cu el şi îi trimitea scrierile sale referitoare la viaţa monahală, şi care l-a pus în legătură cu Macarie. În felul acesta, pe când se afla la Vatopedi, Macarie a devenit cunoscut împăratului, s-a împrietenit cu el şi corespondau adesea. Din când în când acesta îi trimitea împăratului cărţile scriitorilor, recomandaţi lui de către înţeleptul său stareţ.
Potrivit biografului său anonim, s-a dus în patria sa, Tesalonic, pentru a rezolva chestiunea moştenirii lui. Întorcându-se în Sfântul Munte, şi-a continuat nevoinţele sale ascetice, având ca model şi pildă mai ales asceza aspră a Cuviosului Maxim Cavsocalivitul, căruia mai târziu avea să-i scrie viaţa, precum a făcut-o şi proigumenul Mănăstirii Vatopedi, Sfântul Teofan.
Sfântul Macarie a fost un înflăcărat următor al isihaştilor. În scrierile sale de Dumnezeu insuflate aminteşte insistent de bunurile sfintei isihii şi de învăţăturile isihasmului. Rugându-se şi nevoindu-se cu râvnă, cu smerenie şi neîntrerupt, s-a învrednicit de vederea Luminii Dumnezeieşti şi Necreate, ca şi cei trei ucenici pe Muntele Tabor, şi - după cum aflăm din biografia sa, faţa lui iradia de dumnezeiescul har.
În jurul anului 1419, Macarie s-a dus cu stareţul său David în Constantinopol, în urma invitaţiei împăratului Manuel al II – lea, unde a rămas vreo doi ani, discutând toţi trei asupra unor chestiuni teologice variate, după care s-au întors în iubita lor isihie athonită. În 1429, Macarie, după moartea celui de-al doilea stareţ al său, a fost invitat din nou de către prietenul său împăratul în Constantinopol.
În timpul şederii sale în capitală, s-a stabilit la început în Mănăstirea Harsianitu, unde se nevoia şi învăţatul isihast Iosif Vriennie, cel de un cuget cu el, cu care s-a legat prieteneşte, nutrind pentru el un profund respect, uimire şi preţuire din pricina purităţii credinţei sale ortodoxe şi a mergerii-împreună în lupta pentru cei ce se liniştesc (isihaşti). Împăratul i-a propus lui Macarie să preia egumenia vestitei Mănăstiri Studion, dar nu a acceptat şi s-a dus în iubita pustie a Sfântului Munte. Mai târziu îl vedem monah în Mănăstirea Studion pe Iosif Vriennios.
Însă împăratul Manuel al II – lea Paleologul, preţuind înzestrările şi darurile lui, l-a rechemat prin scrisori în Constantinopol. După o mică şedere în Mănăstirea Harsianitu şi în urma propunerii hronografului Gheorghios Sfrantzis, a fost ales egumen al Mănăstirii Pantocrator, care nu trecea printr-una din cele mai bune perioade ale ei, fiind în declin. Mănăstirea o aflase într-o situaţie economică dificilă, având doar şase monahi. Necruţându-şi puterile şi nevoindu-se mult, Macarie a călătorit în Serbia şi în Rusia şi, cu sprijinul regelui Ştefan al Serbiei şi al Mitropolitului Fotie al Moscovei (2 iulie), a reuşit să ridice mănăstirea şi să adune obşte pentru revenirea istoricei mănăstiri la slava ei de odinioară. Prin darurile domnitorilor şi boierilor a adus-o la o bunăstare materială, dar şi la o înflorire duhovnicească, printr-o populare remarcabilă şi prin toată lucrarea duhovnicească a slujbelor dumnezeieşti, a vieţii de rugăciune şi de asceză. Macarie a fost părintele duhovnicesc al împăratului Ioan al VIII – lea, care l-a ridicat la vrednicia de Mare Protosinghel.
Şederea sa în Constantinopol l-a făcut să arate un deosebit interes pentru chestiunile bisericeşti importante, care aveau loc în timpul său şi creau probleme dificile. Implicarea sa în acestea a ajutat la rezolvarea lor. A participat activ şi cu osârdie la consfăturirile dintre elinii ortodocşi şi latinii romano-catolici, însă fără a ceda nimic în ceea ce priveşte Sfintele Dogme ale Ortodoxiei. A luptat în prima linie în cadrul Sinodului Local din anii 1426-1429, unde s-a distins prin pregătirea teologică şi elocinţa sa. După acest sinod, a fost trimis la Roma, în fruntea unei delegaţii alcătuite din trei membri, către papa Martin al V –lea (decedat în 1431). Acolo, întru cunoştinţă şi cu curaj a apărat într-un mod exemplar dogmele şi a înfăţişat tezele teologice ale Bisericii Ortodoxe referitoare la toate temele care întreţineau schisma dintre Răsărit şi Apus. Poziţia filo-unionistă a lui Macarie avea baze solide, vorbind despre întoarcerea la Biserica fără inovaţii din primele veacuri. Acest temei este invocat şi de o epistolă primită de Sfântul Macarie de la Sfântul Simeon al Tesalonicului în anul 1423. Macarie dorea să se convoace un Sinod Ecumenic pentru rezolvarea schismei. Nu a apucat. S-a îmbolnăvit grav de friguri şi nu a reuşit să conducă o nouă misiune în Apus. Gheorghios Scholarios, ulteriorul patriarh Ghenadios al II – lea, îl laudă într-o epistolă şi îl cheamă să se întoarcă în capitală din Prinkiponisa.
S-a întors din Halki în Constantinopol. După o boală contagioasă, a adormit pe 7 ianuarie 1431 şi a fost înmormântat în Mănăstirea Pantocrator. A fost cinstit de către toţi. Cuvintele călduroase despre Macarie - ale împăratului, ale patriarhului Ghenadie al II – lea, care împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul au fost ucenici ai monahului Iosif Vriennios, şi ale istoricilor Gheorghios Sfrantzis - care l-a numit bărbat deosebit în cuvânt, în virtute şi înţelepciune - şi Silvestru Siropoulos, arată dimensiunea contribuţiei lui în acea dificilă perioadă a Bisericii. Tânguirile clerului şi poporului în timpul necrologului, care umpluse biserica şi curtea, învederau psalmodii ale unui apărător al Ortodoxiei şi nu ale unui latinofil, cum l-au judecat unii la slujba de înmormântare.
Opera de scriitor a Sfântului Macarie este importantă, ea fiind în principal dogmatică, aghiologică şi morală. Cea dogmatică este antilatină şi se referă la purcederea Sfântului Duh, la primatul papei şi la azime. Cea aghiologică reflectă locurile în care a trăit - Tesalonic, Sfântul Munte şi Constantinopol - şi cuprinde Vieţile Sfinţilor David, Gavriil şi Dimitrie din Tesalonic, Maxim Cavsocalivitul şi celor 318 Părinţi purtători-de-Dumnezeu, viaţa Sfintei Eufimia, a Sfântului Andrei Criteanul şi ale altora, cu toţii 19. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în Mănăstirea Vatopedi.
Educaţia şi virtutea sa au făcut din el un scriitor înţelept, autor de importante omilii, preţuit şi recunoscut de către contemporani, precum învăţaţii David, stareţul său, şi împăratul Manuil al II – lea Paleologul. În timpul împresurării Constantinopolului, însuşi împăratul îl cheamă să întărească şi să mângâie prin cuvintele sale minunate pe creştinii ameninţaţi. De asemenea, la Sinodul din Constantinopol, prin cuvintele sale, a astupat gurile catolicilor, care erau cât pe ce să îmbrăţişeze dogmele ortodoxe.
În operele sale cunoscute şi păstrate se distinge cu uşurinţă profunda sa pregătire teologică, arta lui oratorică şi perfecţiunea cuvântului, aşa încât poate fi considerat unul din cei mai buni prozaişti din veacul al XV – lea. În operele sale aghiologice scoate în evidenţă în principal nevoinţele îndelungate ale cuvioşilor pentru dobândirea sfinţeniei şi pentru realizarea îndumnezeirii. Îşi doreşte ca toţi credincioşii să-şi însuşească autenticul cuget ascetico-martiric al Sfintei Maicii noastre, Biserica Ortodoxă.
Sfântul Macarie, vorbind foarte frumos în operele sale despre viaţa ascetică a sfinţilor, cărora le-a scris viaţa şi pe care i-a lăudat, şi despre dorul lor dumnezeiesc pentru o viaţă în Hristos cu desăvârşire împlinită, lasă să transpară agonia lui personală, dorinţa şi vocaţia plină de iubire spre experierea vieţii în Hristos după har şi împărtăşire. Transpare lumea lui interioară care se nelinişteşte responsabil, cu grijă şi consecvenţă pentru înaltele experienţe duhovniceşti, pe care le dobândeşte prin smerita sa nevoinţă şi prin harul dumnezeiesc.
Învăţatul ieromonah vatopedin, cunoscutul şi remarcabilul prozaist, prietenul şi consilierul împăratului, egumenul şi înnoitorul vestitei Mănăstiri Pantocrator, participantul la sinoade, dascălul unor ucenici remarcabili, potrivit biografului său encomiastic, în toată viaţa sa şi-a păstrat simplitatea de monah athonit, neagonisirea, afabilitatea către toţi, slujirea, smerenia, duhul de nevoinţă.
Pomenirea lui se face pe 8 ianuarie, iar o slujbă mai recentă în cinstea sa a fost alcătuită de către imnograful Haralambie Busia.
Peste câteva zile (19 ianuarie) Biserica noastră îl va pomeni şi pe Sfântul Marcu al Efesului. Unii teologi catolici şi ortodocşi – ca Olivier Clement, de pildă - îl contestă, fără însă a-i cunoaşte opera. Dar „Sfântul Marcu, ca urmaş al tradiţiei isihaste, nu are nici o legătură cu fanatismul. Să nu uităm că el a mers de bunăvoie în Italia, chiar dacă a ezitat la început din cauza bolii şi, mai mult, la începutul sinodului s-a adresat Papei cu "Preafericite Papă al vechii Rome", numindu-l "Întâistătătorul preoţilor lui". El nu a făcut altceva decât să abordeze atitudinea isihastă faţă de unirea Bisericilor, pe care au abordat-o şi învăţătorii lui, Patriarhul Eftimie, Macarie Makris, Iosif Vriennie, adică fiind deschişi dialogului, dar stricţi în cele ale credinţei. Un exemplu elocvent este Macarie Makris (sărbătorit ca sfânt pe 8 ianuarie), repezentantul Bisericii Constantinopolului la Roma (între anii 1426-1431) la discuţiile premergătoare Sinodului Unionist. Acesta, deşi e uneori acuzat de filolatinism din cauza râvnei sale pentru unire (Sfrantzis, Chronicum Majus, Ed. Greku. p.49), a rostit o omilie chiar în faţa papei, în care apăra într-un mod magistral dogmele Ortodoxiei (Enkomiu, Ed. Arghyriou, p. 77-104). Putem vorbi de o atitudine isihastă faţă de unirea Bisericilor şi, în general, faţă de ecumenism... (Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, p. 14).
Dacă cineva va răsfoi cu atenţie istoria falsului sinod unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) îl va afla acolo, în duh, şi pe Cuviosul Macarie Makris, atunci când Sfântul Marcu Evghenicul este comparat cu acesta şi cu Iosif Vriennie şi este însufleţit de chipurile lor luminoase şi memorabile. E ca şi cum l-am vedea privind duhovniceşte din bolţile cereşti spre ucenicul său şi îmbărbătându-l spre „lupta cea bună”: „În luna mai 1438, la cererea Papei, au fost desemnate de către fiecare parte comisii de ierarhi şi teologi pentru a purta discuţii preliminare. În cadrul primei întâlniri, care a avut loc în Sacristia (la catolici este încăperea din cadrul unei biserici în care se păstrează obiectele de cult şi veştmintele) Bisericii Sf. Francisc, Caesarini a susţinut cuvântul de deschidere, iar în replică Sfântul Marcu a spus că au venit la Ferrara înfruntând greutăţi şi pericole pentru a discuta asupra misiunii sacre a unirii. Cardinalul l-a lăudat pentru acest răspuns, însă delegaţia ortodocşilor s-a arătat foarte critică faţă de el, pentru faptul că intervenţia lui a fost lipsită de elocinţa lui Caesarini. Din acest motiv, a fost ales să vorbească de acum înainte Mitropolitul Visarion al Niceei. Unii delegaţi, printre care şi Syropoulos, i-au amintit lui Marcu în mod amical cât de curajos ar fi acţionat cei doi bărbaţi pe care el îi iubea şi îi respecta atât de mult, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, dacă ar fi participat la sinodul de unire. Este cunoscut faptul că cei doi nu s-au pronunţat împotriva unei astfel de întâlniri şi că Vriennie chiar spusese că ar vrea să participe şi să-şi exprime punctul de vedere ortodox la un astfel de sinod. Aceste cuvinte l-au impresionat profund pe Marcu, care în următoarele trei întâlniri a vorbit cu mai multă îndrăzneală şi elocinţă” (Idem, ibid., p. 44).
Părăsind Apusul şi revenind în neînseratul nostru Răsărit, şi aplecându-ne mai cu de-amânuntul asupra vieţii, operei şi activităţii lui, înţelegem că „Întreaga lucrare şi gândire a Sfântului Marcu erau dominate de controversa palamită, direct legată de principiile esenţiale ale Ortodoxiei. De aceea, el a folosit orice prilej pentru a promova cauza Ortodoxiei. Astfel, în cuvântarea funebră, ce i s-a cerut s-o susţină la moartea ieromonahului Makarie Koronnas, stareţul Mănăstirii Mangana, Sfântul Marcu a revenit încă o dată la acest subiect, de faţă fiind, cel mai probabil, Împăratul şi Patriarhul. Sfântul Marcu şi-a început cuvântarea lăudând opera Sfântului Ioan Scărarul, care-i îndrumase viaţa stareţului şi ale cărui învăţături urmând, Makarie urcase treaptă cu treaptă scara cea dumnezeiască, până ce a ajuns la ultima treaptă, răsplata chemării celei de sus şi locul unde şi-a aflat odihna de orice faptă şi vedere (theoria).
Pe parcursul cuvântării, Sfântul Marcu a amintit paşii parcurşi de stareţul Makarie şi conduita lui şi refuzul lui de a primi înalta funcţie bisericească şi exilul său din Tesalonic, după căderea lui în 1387. Trecând apoi la peroraţia finală, el a cerut celor de faţă să nu-l jelească pe Makarie, care, deşi respectat şi binecuvântat, era doar un om, ci mai degrabă să ne jelim pe noi înşine pentru că am fost părăsiţi în cele rele, văzându-ne neamul supus duşmanilor şi trebuind să purtăm suferinţele continue şi grele, venite asupra noastră de sus şi fiind martori zi după zi la plecarea Părinţilor noştri. Aşadar, în cine ar trebui să ne încredem? Cine ne va asculta şi ne va îndepărta durerile? Spre cine vom privi ca spre nişte atleţi ai credinţei noastre? Cine sunt cei care vor mijloci pentru noi la Dumnezeu? Plângerea Sfântului Marcu este fierbinte şi totodată autentică. El vede limpede apropierea sfârşitului Cetăţii, celei cândva renumită, iar acest sfârşit este grăbit de pierderea unor oameni ca Makarie Koronnas, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, atleţi ai Ortodoxiei” (Idem, ibidem, pp. 30-31).
Aşadar, dacă valul istoriei ne mână iarăşi în Apus, să fim deschişi dialogului şi stricţi în ale credinţei, evitând extremele. Să ţinem Adevărul în Iubire, ştiind că „Dragostea se bucură de Adevăr” şi să ne rugăm Domnului să ridice continuatori ai tradiţiei isihaste faţă de unire, bărbaţi de talia teologică şi spirituală a Cuviosului Macarie Makris şi a Sfântului Marcu Evghenicul.
Monahul Leontie
