Epistola Mitropolitului Artemie către Patriarhul Serbiei

Epistola Mitropolitului Artemie

către Patriarhul Serbiei

Artemie,

Mitropolit ortodox

al Bisericii Ortodoxe Sârbe,

Nr. Prot. 06

22.02.2010,

Prizren - Sfânta Mănăstire Graceaniţa

Sanctităţii Sale, Domnului Irineu, 
Patriarhul Serbiei,

 Belgrad

          Sanctitate,

          Am simţit nevoia să Vă scriem chiar cu câteva zile în urmă. Nu am avut însă puterea, fiind epuizaţi de acest linşaj nemaiauzit şi ruşinos pentru istoria Bisericii prin intermediul mass-mediei, care ne-a surprins ca şi cascadele Niagarei. Acest lucru nu este consecinţa vreunui dezastru natural, ci a unei campanii puternice, intenţionate şi orchestrate.

          Mi-amintesc că în cadrul întrunirii Permanenţei Sfântului Sinod care a avut loc pe 13 februarie 2010, printre altele, s-a lansat apelul: „Nu mass-mediei!”. Şi s-a explicat cauza: „Nu este bine să dezlănţuim disensiunile dintre noi prin intermediul mass-mediei”. Am acceptat asta, ca şi celelalte hotărâri ale Sinodului, şi de atunci până acum nu am dat niciun comunicat către niciun mijloc de informare în masă. Sub niciun motiv. Am crezut că această regulă e valabilă pentru ambele părţi şi că toţi vor respecta această lege de aur. Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. Cealaltă parte este prezentă zilnic în mass-media: declaraţii, comunicate, comentarii. Aceasta presupune însă crearea unei imagini doar pentru un punct de vedere unilateral. Poporul însă trebuie să ştie adevărul. Şi ceea ce se emite de către mass-media (ziare) nu este adevărat. Nu este unicul şi desăvârşitul adevăr. Şi în vechea Romă era valabilă regula: „Să fie ascultată şi partea cealaltă”; şi astăzi, în secolul XXI, în Biserica lui Dumnezeu, acest lucru Ne este interzis. Dacă pentru popor este rea, vătămătoare şi scandalizatoare „dezlănţuirea divergenţelor” prin intermediul mass-mediei, atunci tot atât de rea, vătămătoare şi scandalizatoare este continua „dezlănţuire a focului” doar dintr-o parte. Şi acţiunea aceasta cu rafale de împuşcături. Cu toate mijloacele. Noi nu avem posibilitatea să spunem public adevărul nostru, sau cel puţin, părerea noastră asupra problemei. Şi chiar dacă îl spun prin orice modalitate, atunci vin judecăţile despre „lipsa de respect” faţă de autorităţile bisericeşti, şi – mă fac de ruşine. Ca şi cum s-ar vrea „să mă mănânce oculta”, să dispar undeva necunoscut, să dispar muţeşte. Cu un astfel de joc, nu sunt de acord. Din acest motiv Vă scriu.

          În ciuda Comunicatului oficial al Sinodului, care era obligatoriu şi suficient, după părerea noastră, din nefericire, nu s-a oprit aici. De zece zile, toate mijloacele mass-media, tipărite şi electronice, sunt pline de declaraţii, comunicate, interviuri, în care se analizează cu cruzime, se comentează, se suspectează, se denigrează, se condamnă episcopul Artemie şi colaboratorii săi pentru toţi şi pentru toate. Fără control, fără dovezi, fără jenă şi ruşine. Toate sunt „se presupune”, „se zice” şi „se bănuieşte” etc.

          În această campanie murdară participă şi rivalizează Locţiitorul, fostul episcop Atanasie de Herţegovina, şi membrul Sfântului Sinod, actualul episcop de Herţegovina – Grigorie: cine va folosi cele mai grele şi mai dureroase cuvinte, prin care să Ne ofenseze cât mai mult posibil. Oriunde merge, Episcopul Atanasie vorbeşte poporului despre „păcatele celuilalt” (ale mele şi ale colaboratorilor mei), otrăvind sufletele ascultătorilor, pregătindu-i pentru linşajul celor pe care îi atacă. Aceasta o face şi înaintea monahilor mei (în mănăstirea Banişca, 19.02.2010). Oriunde merge, varsă otravă şi seamănă discordia. Nu-i  lasă în pace nici pe ceilalţi episcopi, numindu-i cu diferite nume, poate pentru „instruirea” fraţilor. Distruge (în sens duhovnicesc) toate câte am construit şi făcut aici vreme de 19 ani. A venit, conform hotărârii Permanenţei Sfântului Sinod, „să aranjeze situaţia” în Mitropolia de Raşca-Prizren. Dar această situaţie, care se creează acum, este tragică pentru Mitropolia de Raşka-Prizren şi pentru tot poporul sârb, în special cel din Kosovo şi Metohia. În acest fel, Kosovo nu este apărat şi ocrotit.       

          Ca şi cum n-ar fi fost suficient ca publicul să fie informat prin Comunicatul Sfântului Sinod (cum a şi fost) despre iniţierea procedurii şi numirea Locţiitorului. Şi apoi să se efectueze ancheta cu conştiinciozitate şi în detaliu, şi când se vor încredinţa de date, să iasă în public cu ele. Însă acum cum stau lucrurile? Îşi aminteşte cineva de cuvintele lui Hristos: „Dacă cineva va sminti pe unul din aceşti prea mici”? Şi asta nu este o sminteală pentru întregul nostru popor şi spre râsul altor popoare?

          Şi încă ceva, Sanctitate. Odată ce aceasta este prima acţiune a Dumneavoastră ca Patriarh sârb, ne temem şi suntem întristaţi sincer, că această campanie, după cum o vedem, va aduce mai mult prejudiciu reputaţiei Dumneavoastră. Poporul mai ştie şi alte lucruri decât cele care se vrea acum să fie impuse. Mulţi au urmărit activitatea Noastră în Kosovo şi Metohia în perioada anterioară; lupta noastră pentru păstrarea poporului nostru pe aceste meleaguri, precum şi a Kosovo-ului şi Metohiei în Serbia, în special în ultimii zece ani.

          Nici acest adevăr, creat în pripă şi impus prin campanie, nu va putea să şteargă toate din conştiinţa poporului. Deja se aud multe glasuri care demonstrează cele spuse. Adevărul nu poate să fie ascuns. Acesta, după înţelepciunea populară, „cu cât se îngroapă mai adânc, cu atât mai strălucitor înviază”. Aşa a spus şi Dumnezeu: „Căci nu este nimic tăinuit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască”.

În Hristos frate şi coliturghisitor,

Episcopul Ortodox

+ARTEMIE

(traducere din elină: ML, sursa: http://www.impantokratoros.gr/617C84D2.el.aspx)

Tselenghidis: „Romano-catolicismul nu poate fi considerat Biserică...”

Tselenghidis:

 „Romano-catolicismul

nu poate fi considerat Biserică...”

          „Prăpastia e de netrecut, nu au nici un sens dialogurile teologice, dacă nu se rezolvă diferenţele dogmatice…”, a menţionat profesorul Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, domnul Dimitrios Tselenghidis, vorbind în Larisa.

          Profesorul Dimitrie Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, vorbind în dimineaţa zilei de duminică (14.03.2010) la o manifestare ce a fost organizată în Larisa de Uniunea Locală a Teologilor şi Vatra Creştină „Apostolul Pavel”,  şi-a exprimat teza că romano-catolicismul şi protestantismul nu pot fi considerate biserici şi că ele constituie „erezii”.

          Dezvoltându-şi tema - „Importanţa dogmei în dialogurile cu eterodocşii pentru unitatea în Hristos”, domnul Tselenghidis a accentuat că dogma, fiind indicele şi mărturia gândirii ortodoxe, ar trebui să constituie condiţia primă şi de bază în calea unui dialog care are ca scop readucerea celor rătăciţi în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. A subliniat că această Biserică nu este alta decât cea Ortodoxă, din care însă - cum a subliniat vorbitorul - romano-catolicii s-au desprins în 1054, din pricina deviaţiilor lor dogmatice, cea mai gravă fiind cea a filioque-lui, în baza căreia Sfântul Duh nu purcede doar din Tatăl (conform cu formularea ortodoxă din Simbolul Credinţei), ci şi de la Fiul.

          Domnul Tselenghidis a exprimat teze diferite de cele ale Patriarhiei (Constantinopolului), Bisericii Eladei şi altor Biserici Ortodoxe Autocefale (care, pe de-o parte consideră eretice dogmele romano-catolicilor referitoare la filioque şi primatul papal, dar nu consideră eretică şi întreaga biserică romano-catolică, pentru că nu a existat în acest sens vreo hotărâre a unui Sinod Ecumenic), susţinând că romano-catolicismul, din clipa în care a falsificat dogma, a pierdut harul dumnezeiesc, a căzut din Biserică, prin urmare a încetat să fie Biserică, constituind o comunitate creştină eretică. Vorbitorul a apreciat că în realitate prăpastia cu caracter eclesial dintre cele două părţi – ortodoxă şi romano-catolică – este pentru moment de nedepăşit, fapt care, după părerea mea, se datorează metodei eronate a dialogului teologic, adică abordării dialogului „în aceiaşi termeni (de pe aceleaşi poziţii)” cu actualele diferenţe dogmatice. Dacă nu se înlătură abaterea romano-catolicilor de la dogmă, dialogurile nu au nicio noimă esenţială...”, a concluzionat vorbitorul.

          La manifestaţie au fost de faţă: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ignatios de Larisa şi Târnovo, care a fost de acord cu poziţiile mărturisitoare – cum le-a caracterizat – ale profesorului vorbitor, preşedintele Vetrei Creştine din Larisa „Apostolul Pavel”, profesorul curent de la Universitatea Ionios, domnul Atanasios Evstathios, preşedintele Uniunii Locale a Teologilor (filială al Uniunii Panelenice a Teologilor), domnul Vas. Sterghioulis, directorul Învăţământului Gimnazial-Liceal şi vicepreşedintele Uniunii Teologilor, domnul Ioannis Karamitros, secretarul general şi membrul Comisiei Directoare a Uniunii Teologilor, domnii Evag. Kouvaras şi Haris Andreopoulos, primarul de Ampelona şi doctorul în teologie, domnul Atanasios Hrisoverghis, preşedintele Asociaţiei Sarakatsaneon din Larisa, domnul Stelios Sourlas, fostul preşedinte al Asociaţiei Juridice, domnul Fer. Nanis, reprezentanţi ai altor instituţii locale şi multă lume.

(traducere: ML; sursa: http://religiousnet.blogspot.com/2010/03/blog-post_14.html)

Părintele Iustin Popovici: Omilie la Duminica a IV-a din Post

Părintele Iustin Popovici:

Omilie la Duminica a IV-a din Post

(Duminica Sf. Ioan Scărarul)

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris "Scara Raiului", care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint... O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!... Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!     

          Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

          Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

          Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe!  Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea... O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic... Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea...

Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul... După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu... Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie; 

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

   

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolică din Duminica a IV – a din Post

          ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:

Lectura apostolică din Duminica a IV – a din Post

(Evrei 6, 13– 20)

          Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

          Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.

          Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

          Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post.

           Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol  vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui,  Sarra, nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.

          Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.

          Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.

          Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.

          Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”.

          Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu - tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.

          Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

TRONUL HARULUI

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina

 la Duminica a III – a din Post

(a Închinării Crucii)

(Evrei 4, 14 – 5, 6)

TRONUL HARULUI

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”.

          Iubiţilor, în Apostolul Duminicii de astăzi, care se numeşte Duminica Închinării Crucii, Apostolul Pavel vorbeşte despre un tron. Îl numeşte tronul harului şi ne cheamă să  alergăm la acest tron. Dar ce este acest tron al harului şi cine stă pe el?

         

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS: Omilie la Sfântul Teofan Mărturisitorul

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

Omilie la Sfântul Teofan Mărturisitorul

(12 martie)

EXILAT ÎN SAMOTRACIA

          Biserica, iubiţilor, Biserica este ca şi cerul. Cerul este plin de stele. Unele sunt mici, altele sunt mari. Toate strălucesc noaptea. Ziua străluceşte cea mai mare stea, care se numeşte soare. Aşa este şi Biserica: un cer, un cer duhovnicesc. Soare este Hristos.

Sfinţii 40 de Mucenici

Sfinţii 40 de Mucenici

Despre cei 40 de Mucenici pe care-i prăznuim vom vorbi astăzi. Voi încerca să ofer pomenirii lor câteva flori.

† Episcopul Augustin

(Kozani, 8.03.1964)