Nelinişti ortodoxe motivate de Textul de la Ravenna

Nelinişti ortodoxe motivate de Textul de la Ravenna

 

de domnul Dimitrios Tselenghidis, profesor la Faculatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic

 Comunicare susţinută în cadrul Conferinţei organizate de Catedra de Dogmatică  a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic cu tema

 „DIALOGUL ORTODOX DINTRE ORTODOCŞI ŞI ROMANO-CATOLICI"

 

            Înalt Preasfinţiţi, Cinstiţi Părinţi, respectabili domni confraţi, iubiţi studenţi şi studente! Iubiţi invitaţi!

 

I. INTRODUCERE ( Metoda noastră şi premizele Dialogului Teologic)
 

            Înainte de a ne referi din punct de vedere teologic la câteva puncte problematice din Textul de la Ravenna, va trebui să aducem la cunoştinţă metoda teologică pe care o vom urma.
            Mai exact, vom întreprinde o abordare teologică critică cu caracter ştiinţific a Textului de mai sus, având drept criteriu conglăsuirea dogmatică a Părinţilor Bisericii de-a lungul timpului. Adică, vom întreprindre practic critica noastră pe cît posibil „urmând Sfinţilor Părinţi", iar aceasta, deoarece calea sigură şi fără rătăcire a teologiei ecleziastice este cea prin cunoştinţa dumnezeiască a vederii dumnezeieşti a Sfinţilor Părinţi.
            În special, ne vom sprijini mai ales pe Sfântul Grigorie Palama, ocrotitorul Tesalonicului, care rezumă cu succes pe toţi Părinţii anteriori veacului al XIV-lea, cunoaşte foarte bine gândirea teologică a romano-catolicilor, şi este, fără îndoială, în realitate un „următor Sfinţilor Părinţi". Pe deasupra, va trebui să subliniem că Sfântul Grigorie este un cunoscător personal al luminii taborice şi tocmai de aceea vorbeşte cu autoritate  şi din însăşi experienţa vieţii despre slava şi Harul Dumnezeului Treimic.
           Referitor la Dialogul Teologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici, trebuie să amintim că are ca scop oficial unirea noastră bisericească. Cu alte cuvinte, această unire nu s-a realizat încă în mod substanţial. Însă Textul exact de la Ravenna dă mai degrabă impresia că unirea deja există, iar acum ar trebui rezolvate anumite probleme particulare care sunt implicate de această unire.
          Conform evaluării patristice, condiţia de bază pentru adevărata noastră unire cu eterodocşii romano-catolici, precum şi pentru unirea noastră întreolaltă ca credincioşi ortodocşi, este conglăsuirea (acordul) în adevărul revelat1...
          Conform Sfântului Grigorie Palama, romano-catolicii nu îndeplinesc condiţiile teologice de mai sus, iar până astăzi, nu au schimbat nimic înspre mai bine, ci mai degrabă au adăugat de la ei şi multe alte devieri dogmatice care îngreunează încă şi mai mult relaţiile dintre noi.
           Totuşi, în cazul de faţă al Dialogului Teologic, cel mai mare teolog din veacul al XIV-lea este radical-imperativ din punct de vedere teologic şi trasează în mod excepţional direcţia ce trebuie urmată. Adâncindu-se el însuşi în principal în identitatea credinţei, susţine lămurit că dialogul teologic cu romano-catolicii poate să aibă loc doar după îndepărtarea adaosului „Filioque" -  adaos rău operat  în Simbolul Credinţei2....
           Această poziţie a Sfântului Grigorie care are în mod evident premize eclesiologice, la care ne vom referi în cadrul comentariului la paragraful 1 al Textului, pare la prima vedere radicală şi nerealistă, în timp ce, în mod esenţial, ea este biblică3 şi patristică. Constituie o poziţie patristică clară faptul că nu se poate să se anticipeze  examinarea vreunui alt lucru înainte de acea examinare care priveşte direct credinţa. Cu alte cuvinte, trebuie să premeargă rezolvarea oricărei disensiuni (controverse) în ceea ce priveşte credinţa şi doar apoi să se purceadă la orice altă examinare referitoare la alte lucruri. Acestea le susţine cu acrivie Marele Atanasie, întemeindu-şi poziţia sa pe Însuşi Hristos, care îi vindeca pe cei ce pătimeau doar după mărturisirea credinţei lor în El. Dar în nici un caz, Marele Atanasie nu acceptă a număra împreună într-un Sinod şi pe ortodocşi şi pe eterodocşi.4

 

 

II. PUNCTELE PROBLEMATICE DIN PUNCT DE VEDERE TEOLOGIC DIN TEXT
 

            1. În primul paragraf din Introducerea Textului se face referinţă la Rugăciunea Arhierească a lui Hristos, pentru a întemeia biblic unitatea urmărită între cele două părţi. Însă această referinţă este, din nefericire, foarte incompletă, având drept consecinţă crearea unei uriaşe confuzii şi a unor impresii teologice greşite în rândul cititorilor.
           Mai exact, în Textul citat mai sus este expus intenţionat doar versetul 21 din Rugăciunea Arhierească în care Hristos, adresându-Se lui Dumnezeu-Tatăl spune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, ca şi aceştia să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17: 21). Însă continuarea directă a textului, care se află în următorul verset (22), constituie „cheia" sensuală pentru dreapta înţelegere a Rugăciunii Arhiereşti, deoarece în versetul 22, Însuşi Hristos ne face cunoscute premizele teologice de Duhul-Sfânt-inspirate pentru unitatea căutată. Versetul 22 are următorul conţinut: „Şi Eu slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una după cum şi Noi Una suntem" (Ioan 17:22, a se vedea şi 24). Aici este clar că premizele, care sunt expuse biblic de Dumnezeu-Cuvântul, sunt reprezentate de slava comună şi pururea-fiitoare a Dumnezeului-Treimic. Cu alte cuvinte, unirea dintre omul creat şi Dumnezeul cel necreat se realizează doar prin lucrarea necreată şi îndumnezeitoare şi slava Dumnezeului-Treimic. Dar această slavă îndumnezeitoare este oferiă prin Hristos în Duhul Sfânt numai şi numai în trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica.
              Însă atunci când se întâmplă ca romano-catolicii să respingă dogmatic caracterul creat al Harului îndumnezeitor, atunci, orice unire am realiza cu ei, ea este şi rămâne doar într-un plan uman şi creat. După cum ştim de la teologul vederii dumnezeieşti, Sfântul Grigorie Palama, romano-catolicii fac o confuzie între Teologia şi Iconomia în Dumnezeul-Treimic, confuzie al cărei rod văzut este adaosul Filioque. Mai precis, excluzând experienţa harului dumnezeiesc necreat şi a slavei îndumnezeitoare necreate, neagă în mod esenţial comuniunea dintre creat şi necreat, adică neagă taina comuniunii reale dintre Dumnezeu şi om5 ca eveniment eclesial. Neagă în realitate însuşi înţelesul de Biserică. Toate cele de mai sus se leagă indisolubil cu Filioque, pentru a cărui acceptare romano-catolicii amestecă (confundă) în special însuşirile ipostatice ale lui Dumnezeu cu cele fireşti şi, în mod deosebit, confundă purcederea pururea-fiitoare (veşnică) a Sfântului Duh, ca Persoană dumnezeiască, cu Arătarea (Pogorârea) Sfântului Duh, ca lucrare comună necreată a Dumnezeului-Treimic. Însă, conform cu învăţătura dogmatică ortodoxă şi experienţa în Duhul Sfânt a Bisericii noastre, tocmai această arătare (pogorâre), ca Iconomie a Sfântului Duh, care se arată şi operează de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, este cea care ne uneşte în mod necreat cu Dumnezeul-Treimic.
            În consecinţă, atâta vreme cât nu este acceptată teologia despre harul necreat, fapt care se exprimă instituţionalizat şi prin Filioque, nu este posibilă nici o unire teologico-eclesiologică esenţial şi în Duhul Sfânt (de-Duhul-Sfânt-insuflată) dintre Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolicism. Adică, în mod esenţial, nu există premize teologice şi eclesiologice „ca să răspundem împreună în ascultare la această rugăciune a lui Iisus", precum vor membrii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici.
            2. La următoarele paragrafe  (2 şi 3), se face referinţă la Textele comune ale Comisiei Mixte Internaţionale din 1980 şi din anii următori, despre care în mod eronat se lasă să se înţeleagă că sunt pe deplin acceptate de către Biserica Ortodoxă. Sigur că acest lucru nu este adevărat, deoarece, precum se ştie, a existat cel puţin în cazul unui asemenea Text o ascuţită critică din partea anumitor Biserici Ortodoxe Locale. De altfel, din câte cunoaştem, Bisericile Ortodoxe Locale nu au acceptat oficial aceste Texte comune, deoarece sistemul administrativ al Bisericii Ortodoxe este sinodal. Şi pentru că, referitor la Textele de mai sus nu s-au luat hotărâri sinodale de către Bisericile Ortodoxe Locale, nu trebuie să se promoveze Textele cu pricina ca exprimând fără doar şi poate şi credinţa Bisericii Ortodoxe. În Textul de la Ravenna pare că s-a uitat acest lucru.
             Ceea ce este mai grav din punct de vedere dogmatic în aceste două paragrafe, fapt care străbate ca o axă tot Textul de la Ravenna, este că se oferă clar cititorului impresia că există o Unică Biserică a lui Dumnezeu nevăzută, dar superioară tuturor bisericilor parţiale. Însă acest lucru aduce mai degrabă a protestantism. În acest caz, este evident  că se respinge existenţa Bisericii celei Una, Nedespărţite, în plan instituţionalizat.
              Însă, paralel cu aceasta, devine clar că la supra-Biserica lui Dumnezeu cea Una, care se extinde în întreaga lume (Textul de la Monaco, 1982), participă toate Bisericile Ortodoxe Locale, precum şi eterodocşii romano-catolici, ca şi cum nu ar exista nici o diferenţiere cu caracter dogmatic între noi în ceea ce priveşte credinţa, instituţia şi viaţa Bisericii. Aici apare o acceptare specifică din partea ambelor părţi în dialog a teoriei protestante a ramurilor (Branch Theory).
             Problematica expusă la paragraful 3 referitoare la consecinţele eclesiologice şi canonice care decurg din fiinţa tainică a Bisericii, ar trebui să se refere numai şi numai la Bisericile Ortodoxe Locale. Nu este corect din punct de vedere teologic şi, mai ales, nu este permis din punct de vedere eclesiologic ca ortodocşii să discute în comun şi „de pe definiţii egale" cu eterodocşii chestiunile care decurg din fiinţa tainică a Bisericii, precum este de exemplu organizarea ei instituţională. Aşa ceva nu este menţionat de către Predania bisericească, nici nu există vreun precedent istoric în viaţa bisericească. Şi aceasta pentru că planurile teologice şi instituţionale ale Ortodoxiei şi ale eterodoxiei sunt incompatibile (asimptotice). Este firesc ca diferenţa dogmatică dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism să se reflecte nu doar în plan instituţional, ci şi în întreaga viaţă bisericească a credincioşilor lor.
           3. La sfârşitul Introducerii Textului de la Ravenna se află o notă lămuritoare. Conţinutul notei creează o profundă nelinişte în ceea ce priveşte justeţea ei. Părerea Reprezentanţei ortodoxe că utilizarea termenilor de "Biserica", „Biserica din lumea întreagă", „Biserica întreagă", în Textul prezent „nu presupune auto-percepţia (αυτοαντιληψη) Bisericii Ortodoxe drept Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică despre care vorbeşte Simbolul Credinţei" este cu totul şi cu totul străină (ciudată) în ceea ce priveşte conţinutul Textului comun. Şi aceasta, pentru că romano-catolicii co-semnatari declară în aceeaşi notă că au „conştiinţa-de-sine" (αυτο-επιγνωση) că „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică „subzistă în Biserica Catolică" (Lumen Gentium 8)" şi că „acest lucru nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale Bisericii adevărate sunt prezente în afara Bisericii Catolice. Autodefinirile corespunzătoare ortodocşilor şi romano-catolicilor sunt diametral opuse. Este strigător dezacordul celor două părţi în dialog asupra identităţii trăirii Bisericii istorice. Din cele de mai sus este evident că prăpastia dintre ortodocşi şi romano-catolici este în realitate uriaşă şi, din punct de vedere teologic, pentru  prezent insurmontabilă
             În consecinţă, orice alt acord particular are o însemnătate foarte mică, este acordul unor formalităţi exterioare, dar în mod substanţial unul neîntemeiat şi îndoielnic, pentru că orice acord ar trebui să capete sens din identitatea şi caracterul Bisericii de trup tainic al lui Hristos. Este ciudat din punct de vedere logic şi teologic că din poziţiile eclesiologice de mai sus, poziţii diametral opuse, pentru Comisia Mixtă Internaţională a rezultat un Text comun acceptat.

 

BAZELE SINODALITĂŢII ŞI ALE AUTORITĂŢII 
 

A. Sinodalitate
 

              4. În ceea ce priveşte paragrafele 5 şi 6 ale Textului, referitoare la sinodalitatea Bisericii ca reflecţie a Sfintei Treimi, acestea presupun tacit că ortodocşii şi romano-catolicii sunt membri ai Bisericii Celei Una, definită de Simbolul de la Niceea. Însă conştiinţa dogmatică a credincioşilor ortodocşi, ca şi conştiinţă-de-sine a Ortodoxiei, precum şi practica liturgică a Bisericii noastre, care consfinţeşte această conştiinţă-de-sine, limitează în mod exclusiv şi doar la ortodocşi valabilitatea celor scrise la cele două paragrafe de mai sus ale Textului, considerând în mod hotărât pe eterodocşi ca neparticipanţi la tainele ei.
          5. Ca o consecinţă logică a celor de mai sus, Textul comun, în paragraful următor (7), stipulează clar că ortodocşii şi romano-catolicii au aceleaşi taine. Dar şi aici ne lovim de diferenţa învăţăturii dogmatice despre Har. Biserica Ortodoxă a definit dogmatic că Harul pe care-l dăruiesc Tainele ei este cel necreat, iar  divinitatea Dumnezeului-Treimic împărtăşibilă, pe când romano-catolicii consideră acest Har drept creat. Este evident că Textul de la Ravenna omogenizează lucrurile diametral opuse, adică omogenizează creatul cu necreatul.
Pe deasupra, credem că ultima propoziţie din paragraful 7 provoacă grav conştiinţa ortodocşilor. Formularea Textului este: „Învăţătura noastră comună este că poporul lui Dumnezeu care a primit ¨ungerea de la Cel Sfânt¨ (I Ioan 2, 20 şi 27), în comuniune cu păstorii lui, nu poate să greşească în chestiunile credinţei (a se vedea Ioan 16:13)". Cu totul involuntar se naşte aici întrebarea logică: dacă este valabil ceea ce s-a spus mai sus, cum s-a întâmplat să greşească ereticii din toate timpurile şi în multe feluri în chestiunile credinţei ? Cum s-a putut întâmpla să greşească în credinţă papi - ca Honorius, şi patriarhi ai Răsăritului - ca Nestorie, care au fost condamnaţi de Sinoadele Ecumenice drept eretici? Totuşi, trebuie să devină clar că credinciosul ortodox nu se asigură împotriva rătăcirii în chip mecanic, doar primind ungerea şi aflându-se în comuniune cu păstorii lui. Credinciosul se asigură împotriva rătăcirii doar atunci când rămâne viu în trupul Bisericii celei Una. Şi rămâne viu atunci când are înăuntrul său şi activ (lucrător) harul Sfântului Duh pe care l-a primit prin Mirungere. Însă aceasta presupune credinţa dreaptă, păzirea poruncilor şi viaţă tainică (prin participarea la Sfintele Taine). Doar în aceste condiţii, poporul lui Dumnezeu are lucrătoare sau activă dreapta conştiinţă dogmatică a Bisericii, când este şi în stare să judece poziţia păstorilor lui şi doar atunci să-i urmeze, conform cu cele spuse şi de Sfântul Ioan Gură de Aur 6, comentând textul din Apostolul Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri... la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa" ( Evrei 13,7).
              6. În temeiul tuturor celor spuse până acum răsună neliniştitor formularea paragrafului 8. În aceasta se semnalează caracteristic: „Proclamând credinţa Bisericii... episcopii" şi continuă printr-o expunere din Textul de la Valaam (paragraful 40): „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt responsabili pentru comuniunea în credinţa apostolică...". În primul rând, credinţa cărei Biserici o proclamă episcopii? A unei Biserici mondiale a lui Hristos la care participă în mod egal ortodocşi şi romano-catolici? Dacă este vorba de această biserică, atunci devine clar o dată în plus că diferenţele noastre cele mai grave în dogmă nu înseamnă nimic din punct de vedere eclesiologic. Însă o astfel de evaluare se opune şi literei şi duhului celor şapte Sinoade Ecumenice, după cum reiese din studiul Actelor lor.
Şi o a doua întrebare:  mai rămân episcopii urmaşi ai Apostolilor când greşesc în mod consecvent în dogma formulată a Bisericii, precum, de exemplu, romano-catolicii prin Filioque? Însă, aici, Actele Sinoadelor Ecumenice exprimă alt adevăr prin caterisirile şi afurisirile lor. Din această cauză, pentru noi ortodocşii, este inconsecvent din punct de vedere practic şi teologic să-i considerăm pe romano-catolici ca episcopi responsabili „pentru comuniunea în credinţa apostolică" când, conform ortodocşilor, romano-catolicii au falsificat prin Filioque credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe.
             7.  În paragrafele 9-11 şi 18-33 se asigură în mod repetat că episcopii fiecărei părţi se consideră ca episcopi ai Bisericii celei Una, iar Bisericile Locale ca manifestare a Bisericii celei Una şi Unice. De aceea şi în mod elocvent, precum se semnalează în paragraful 11, „întreruperea comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, adică universalitatea ei". Această formulare din Textul de la Ravenna constituie o provocare pentru conştiinţele credincioşilor ortodocşi, deoarece pentru noi întreruperea comuniunii sacramentale cu romano-catolicii este considerată în mod clar ca o consecinţă firească a neidentităţii noastre cu ei în ceea ce priveşte dreapta credinţă.

 

 B. Autoritate 
 

           8.  În capitolul referitor la autoritate, paragraful 15, Textul comun spune:"Biserica, prin Sfântul Duh, Care este prezent în ea, interpretează Sfânta Scriptură cu autoritate...". Aici se pune pe drept cuvânt întrebarea: adaosul oficial al lui „Filioque" la Simbolul Credinţei de către romano-catolici constituie şi pentru noi ortodocşii o interpretare autoritară a Bisericii prin Sfântul Duh?

 

C. Un triplu studiu asupra sinodalităţii şi autorităţii

 

          9. Caracterul de bază al dezacordului ortodocşilor cu romano-catolicii în eclesiologie se întâlneşte în paragraful 32, însă atunci când aceasta este coroborată cu nota 1 a paragrafului 4 la care deja ne-am referit. În paragraful 32 se semnalează următoarele: „Conform voinţei lui Hristos, Biserica este Una şi nedespărţită, aceeaşi întotdeauna şi pretutindeni. Ambele părţi mărturisesc în Simbolul Niceo-Constantinopolitan că Biserica este Una şi Universală. Dacă acest lucru este valabil pentru ambele părţi, atunci cu siguranţă una din cele două nu poate fi Biserică, conform autodefinirii lor din nota 1, paragraful 4, deoarece acolo fiecare îşi dispută autoritatea şi exclusivitatea Bisericii celei Una. În consecinţă, noi cel puţin, vedem că în realitate prăpastia eclesiologică dintre cele două părţi este în prezent insurmontabilă. Şi aceasta se datorează, după părerea noastră, metodei eronate a Dialogului Teologic, cu alte cuvinte însuşirii dialogului „pe definiţii identice" cu diferenţele încă prezente în dogmă.
          10. Formularea Textului comun în paragraful 33, că „o singură Biserică locală nu poate să schimbe Simbolul Credinţei, care a fost formulat de Sinoadele Ecumenice", precum şi formularea din paragraful 35, că hotărârile şi formulările dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice „sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi pentru toţi credincioşii în orice timp şi loc", par să fie doar teoretice şi lipsite de conţinut, de vreme ce nicăieri în Text nu se face vreo menţiune despre condamnarea lui „Filioque", ca adaos ce vine în contradicţie cu Sinoadele Ecumenice.         
           11. În paragraful 37, se vorbeşte substanţial despre conştiinţa dogmatică bisericească a poporului lui Dumnezeu. Aici, funcţionarea conştiinţei dogmatice a membrilor Bisericii celei Una se extinde „prin definiţii identice" şi asupra eterodocşilor. Această extensie constituie fie desfiinţarea funcţionării istorice a conştiinţei dogmatice corecte (ortodoxă), fie cel puţin relativizează în mod periculos importanţa ei. Însă conştiinţa dogmatică din definiţie nu poate să funcţioneze în afara Bisericii celei Una, oferind astfel în mod arbitrar legitimitate eterodoxiei. Conştiinţa dogmatică corectă (ortodoxă) este rod al prezenţei active a Sfântului Duh în acei membri ai Bisericii care experiază „cu toată simţirea" harul îndumnezeitor necreat. Aceşti membri ai Bisericii au dat expresie întotdeauna conştiinţei deplinătăţii (pleromei) Bisericii, adică acelei conştiinţe istorice care este cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă şi depăşeşte autoritatea individuală a episcopilor, dar şi a sinoadelor...7    
           12. Membrii Comisiei Mixte Internaţionale, în paragraful 39, afirmă faptul că schisma dintre Răsărit şi Apus „a făcut imposibilă întrunirea Sinoadelor Ecumenice"  în sensul strict al termenului". Aceasta înseamnă că aici se condamnă romano-catolicismul, deoarece acesta a realizat unilateral (individual) alte 14 „Sinoade Ecumenice"  şi a proclamat dogme noi? Care este importanţa expresiei „în sensul strict al termenului"? După părerea noastră susţinerea de mai sus a Comisiei Mixte este arbitrară (samavolnică), ca nejustificată, şi se datorează mai degrabă  confuziei cu caracter eclesiologic. Arată că de fapt nu ia în seamă toate câte corect s-au scris în paragraful 32 din Text, adică faptul că „în acord cu voinţa lui Hristos, Biserica este Una şi nedespărţită, aceeaşi şi pretutindeni". Prin urmare, Biserica s-ar constitui ca un singur corp teandric, desăvârşit şi fără prihană, până la sfârşitul lumii, conform cu mărturia scripturistică. Şi, fireşte, se va constitui cu toate funcţiile (slujirile) ei, fără excepţie, independent de căderea membrilor ei izolaţi sau chiar a unor Biserici Locale întregi din cauza schismei sau a ereziei. Nu există nici un temei patristic, după părerea noastră, pentru imposibilitatea întrunirii Sinoadelor Ecumenice, din cauza schismelor sau ereziilor. Ecumenicitatea (sobornicitatea) nu are doar un înţeles geografic, ci şi un înţeles calitativ, şi chiar unul temporal-istoric.
Sesizăm logica Textului comun, dar nu suntem de acord cu ea. Întreg Textul, precum şi paragraful de faţă, consideră în mod eronat, după părerea noastră, că ortodocşii şi romano-catolicii constituie Biserici Locale, care se află în schismă, dar cu toate acestea ambele aparţin Bisericii celei Una sau, conform notei 1, au conştiinţa-de-sine că fiecare constituie în exclusivitate Biserica cea Una.
Mai mult, nu suntem de acord nici cu caracterizarea schismei pentru determinarea relaţiei Răsăritului Ortodox cu Apusul Latin. Prin această caracterizare sunt micşorate diferenţele dintre ortodocşi şi romano-catolici, în timp ce este ştiut că la mijloc se află mari diferenţe dogmatice, care, din păcate, până în prezent, nu au fost obiect de discuţie în dialogurile teologice ale Comisiei Mixte Internaţionale.
            13. Fără succes din punct de vedere teologic, Comisia Mixtă Internaţională consideră în paragraful 41 că Biserica lui Hristos astăzi este divizată şi vorbeşte despre „perioada Bisericii nedespărţite", a primei Biserici. Însă aceasta nu este doar inadmisibil din punct de vedere eclesiologic, ci vine şi în contradicţie interioară cu însuşi Textul comun, pentru că în paragraful 32, după cum am văzut, Biserica este considerată ca Una şi nedespărţită".
            14. Tema episcopului Romei şi a tipului de primat al acestuia în comuniunea tuturor Bisericilor Locale este anunţat în paragraful 45 că „se aşteaptă să fie studiat într-o mai mare profunzime". Deoarece, după cum ştim, este prevăzut să fie discutat la următoarea Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale nu vom trece acum la o critică teologică a celor care se scriu în Textul prezent sub forma unor problematizări.
            Doar aceasta vom spune: niciodată Biserica în primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreo autoritate în plan universal. Autoritatea supremă în Biserica  din întreaga lume locuită (Ecumenică) a fost exercitată  întotdeauna  doar de către Sinoadele Ecumenice.

            Am vrea însă să punem aici şi câteva întrebări elocvente cu caracter eclesiologic:
           Este posibil, ca ortodocşi, să acceptăm primatul papal după cum a fost înţeles şi interpretat de Conciliul I Vatican?
           Putem, cu alte cuvinte, să acceptăm primatul papal al aşa numitei autorităţi diaconale, care funcţionează în realitate ca supra-biserică, câtă vreme papa, ca interpret infailibil al conştiinţei Bisericii, poate să fie în contradicţie chiar şi cu hotărârile unui Sinod Ecumenic?
           Este posibil să acceptăm un om în Biserică drept infailibil?
           Este posibil, cu alte cuvinte, ca un om să-I i-a locul Duhului Adevărului?
          Putem să coexistăm eclesiologic cu romano-catolicismul, când acesta - păstrând Filioque-le şi primatul papal al supra-bisericii - anulează în mod esenţial Biserica drept „societate a îndumnezeirii"omului?
          Nu cumva romano-catolicii ne-au dat dovezi de schimbare şi a eclesiologiei lor?
         Sau nu cumva ne îndreptăm cu romano-catolicii spre o unitate de deplină comuniune întreolaltă, fără să se fi renunţat la nimic esenţial de către nimeni, păstrându-ne astfel mutual diferenţialitatea, adică aşa cum visează această unitate domnul Cardinal Walter Kasper conform interviului său dat Agenţiei Ateniene de Ştiri în noiembrie 2008? Însă o astfel de unitate cu deplină comuniune pe de o parte, şi diferenţialitate în dogmă pe de altă parte, este inspirată de oricare alt duh, numai de Duhul Adevărului, nu. De aceea şi o astfel de unire nu poate să existe în Biserică.
         La o ultimă analiză, nu cumva această unire de tip uniat o caută papa prin recunoaşterea primatului său de către Biserica Ortodoxă?
         15. În ultimul paragraf (46), membrii Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic declară că sunt încredinţaţi că Textul comun „prezintă un progres pozitiv şi important în dialogul nostru şi că oferă o bază solidă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului în plan universal în interiorul Bisericii". Însă, după toate câte am expus în comunicarea noastră este evident că avem îndoieli serioase nu numai referitoare la „progresul pozitiv şi important" al Dialogului Teologic, ci  în principal la baza solidă pentru viitoarea luare în discuţie a primatului.
         De altfel, speranţa exprimată de către membrii Comisiei Mixte - „să construim pe acordul obţinut" - este şi rămâne, după părerea noastră, irealizabilă. Şi acest lucru pentru că se fac încercări ca această speranţă să fie întemeiată pe rugăciunea lui Hristos „ca toţi să fie Una" (Ioan 17:21), în momentul în care rugăciunea lui Hristos în textul biblic presupune acceptarea şi participarea credincioşilor la dumnezeiasca Lui slavă necreată, al cărei caracter necreat romano-catolicii îl resping. Această speranţă rămâne însă irealizabilă şi pentru că „ascultarea de Sfântul Duh" pe care o invocă, presupune din punct de vedere teologic pnevmatologia primului mileniu, care se leapădă în mod vădit de la menţinerea lui „Filioque" în Simbolul niceo-constantinopolitan.
         De aceea, contradicţia cu care se încheie Textul este clară şi evidentă. Ambele părţi mărturisec credinţa lor drept comună în ciuda faptului că, conform cu conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe, întreruperea comuniunii sacramentale se datorează în mod substanţial deviaţiilor dogmatice ale romano-catolicilor de la credinţa comună a primelor  veacuri creştine.

           

III. EPILOG - CONCLUZII
 

              Rezumând critica noastră la punctele problematice din Textul comun de la Ravenna, din punct de vedere ortodox, am putea spune  următoarele:

            În Textul comun, eclesiologia  ortodoxă  se extinde şi se aplică într-un mod inadmisibil şi asupra eterodocşilor. Acest lucru se face necondiţionat, adică fără să se aibă în vedere  diferenţele existente, fapt care legiferează ecleziastic  eterodoxia şi o egalizează cu Ortodoxia.
           Această inovaţie eclesiologică străbate întregul Text comun şi evidenţiază paradoxuri eclesiologice individuale⁸, care falsifică conştiinţa Ortodoxiei de până acum. Textul comun arată că subînţelege clar faptul că ortodocşii şi romano-catolicii aparţin „Bisericii celei Una" şi că romano-catolicii au credinţă apostolică comună cu ortodocşii, în ciuda identificării fiinţei (ουσια) şi lucrării (ενεργεια) în Dumnezeu, în ciuda adaosului „Filioque", în ciuda învăţăturii lor dogmatice greşite despre caracterul creat al Harului necreat şi îndumnezeitor. Toate cele de mai sus, asupra cărora persistă insistent până astăzi romano-catolicii, anulează  (invalidează) în fapt caracterul Bisericii ca „societate (comuniune) a îndumnezeirii"⁹, cu importanţa ontologică a termenului, în sensul participării reale şi nu simbolice a omului la viaţa dumnezeiască. Anulează însă în acelaşi timp şi caracterul substanţial al tainelor ei.
          Sprijinindu-ne pe formularea Textului comun - şi fără a ne întinde la alte diferenţe dogmatice ale romano-catolicilor care se referă la primat, infailibilitate, focul purgatorial, imaculata concepţie şi celelalte - putem spune cu siguranţă că baza dialogului evaluată din punct de vedere teologic este ,din păcate, total eronată. Şi aceasta, pentru că au fost marginalizate premizele biblice şi patristice de bază menţionate. De aceea, şi eşecul substanţial al Dialogului Teologic real este  de prevăzut. Dialogul Teologic a condus deja Comisia Mixtă Internaţională la elaborarea a zece Texte comune fară premizele de mai sus, de vreme ce în nici un Text comun nu se vorbeşte despre o condamnare clară a dogmelor inovatoare ale romano catolicismului, precum cea a Filioque-lui de exemplu. Fericitul Stareţ, Părintele Paisie Aghioritul, privind această practică cu o vădită nelinişte duhovnicească, a subliniat excelent şi profetic: „Din altă parte am pornit şi în altă parte ajungem, fără să  înţelegem lucrul acesta, atunci când nu mergem pe urmele Sfinţilor Părinţi".
             De la începutul secolului XX, prin cunoscuta Enciclică Patriarhală din 1920, a început să fie marginalizat cu totul sfatul Sfântului Grigorie Palama cu privire la romano-catolici şi să fie însuşite alte premize pentru Dialogul Teologic cu eterodocşii. Astfel, s-a inaugurat un alt drum ne-patristic, cu consecinţa inevitabilă acum: „Să mergem în altă direcţie fără (poate) să o înţelegem." Textul de la Ravenna, cu a cărei critică teologică ne-am ocupat, prezintă elocvent consecinţele negative ale premizelor eronate ale Dialogului Teologic şi anticipează şi calitatea următorului Text comun din luna octombrie în Cipru; doar dacă între timp nu se vor schimba premizele Dialogului.

 

Traducere din limba greacă: monahul Leontie

 

NOTE:

---

• 1 Aici conglăsuirea credinţei nu trebuie să se inţeleagă doar ca o acceptare formală a adevărului revelat, ci trebuie să se înţeleagă şi dinamic, ca participare activă a noastră, a tuturor, la dumnezeiasca slavă necreată, aici şi acum. Însă această participare activă la dumnezeiescul Har necreat şi la slava Dumnezeului-Treimic presupune obligatoriu nu doar identitatea totală a dreptei credinţe, ci şi Tainele îndumnezeitoare (dumnezeiesc-lucrătoare), împreună cu păzirea dureros-iubitoare a poruncilor. 
• 2 A se vedea Despre purcederea Sfântului Duh, cuvântul I , 4, 27-31 P.Hristu, vol.I, pag.31: „Foarte corect era nici măcar să vă acceptăm la vreo discuţie, dacă nu scoateţi adaosul din Simbolul de Credinţă. Numai după ce întâi scoateţi adaosul, atunci vom căuta dacă Duhul purcede sau nu purcede şi de la Fiul şi să se adeverească ceea ce este în consens cu purtătorii de Dumnezeu".
• 3   Este clar din Sfânta Scriptură că înaintea primirii credinţei Biserici de către eterodocşi, Apostolul Pavel vorbeşte nu despre un dialog teologic, ci despre un îndem şi o sfătuire cu limitări clare (până de două ori). A se vedea Tit 3:10: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit  unul ca acesta , fiind de singur osândit". Aici este vorba despre un sfat  milosârd, mângâietor, încurajator şi smerit, fără fanatism şi intoleranţă, pentru revenirea la adevărul bisericesc experiat în Duhul Sfânt, la credinţa Apostolilor şi a Sfintei Biserici.
• 4 A se vedea la Sfântul Atanasie cel Mare, Peri ton gegenimenon par' Areianon , 36, B.E.P. 31, 260-261: „Căci nu se este îngăduit a număra împreună în Sinod  pe cei ce necinstesc credinţa; nici nu trebuie a cerceta despre vreun lucru mai înainte  de a cerceta despre credinţă. Căci mai întâi trebuie a tăia toată neînţelegerea în ceea ce priveşte credinţa şi abia atunci a face cercetare despre fapte, Căci şi Domnul nostru Iisus Hristoas nu mai întâi tămăduia pe cei ce pătimeau, înainte de a-şi arăta şi a spune ce credinţă au în El. Acestea ne-am învăţat de la Părinţi...". Adică Hristos şi Biserica Sa lucrează tămăduitor doar cu condiţia credinţei drepte şi fierbinţi. A se vedea Marcu 9, 23-25.
• 5 Părerea că nu există comuniune reală între Dumnezeu şi om, după  Sfântul Simeon Noul Teolog, „respinge toată iconomia Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi neagă în chip lămurit înnoirea chipului stricat" (Cateheze 32, 49-58, S.C. vol.113, pag.242).
• 6  A se vedea Comentariul la Epistola către Evrei, Omilia a 14-a , 1, EΠE 25 , pag.372 : „Deci cum zice Pavel: ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor? " Zicând mai sus „la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa, mai apoi a zis : Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor. Deci ce, zice că dacă este viclean să nu-l ascultăm? Dar cum spui viclean? Dacă este viclean în credinţă, fugi de el şi îndepărtează-te, nu doar om de-ar fi, ci chiar înger din cer de ar coborî; iar dacă este (viclean) în viaţă, nu-ţi fă griji. Şi acest exemplu nu-l zic de aiurea, ci din dumnezeiasca Scriptură..., căci cuvântul Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă, nu la credinţă
• 7 A se vedea Enciclica celor patru Patriarhi Răsăriteni către papa Pius al IX-lea (1848) : „La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată să introducă inovaţii, pentru că apărătorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică însuşi poporul, care îşi vrea credinţa sa veşnic neschimbată şi asemănătoare cu cea a Părinţilor lui" în: Ioannis Karmiris - Monumente dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, vol.II, Atena, 1961, pag. 920. A se vedea şi Arhim. Gheorghios Kapsanis, Slujirea pastorală după Sfintele Canoane, Pireu, 1976, pag.110-112: „Iar în ceea ce priveşte administraţia şi învăţătura, participarea poporului este de bază, de vreme ce acesta, fiind harismatic şi învăţat de Dumnezeu, constituie împreună cu Clerul conştiinţa veghetoare a Bisericii, care dă mărturie (judecă, distinge, aprobă şi acceptă, sau osândeşte şi repinge) învăţătura şi faptele ierarhiei, precum au arătat şi Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848". Referitor la aceasta, a se vedea şi la mitropolitul Ierotheos Vlachos, Anatolika, vol.I, pag. 381-382 şi la Prot. Thodoros Zisis, Sfântul Sinod şi papa, Tesalonic, 2001.
• 8. De exemplu: sinodalitate cu ortodocşi şi eterodocşi ce se consideră egali; identitate sacramentală între ortodocşi şi eterodocşi; extindere a conştiinţei dogmatice la eterodocşi; „rănire" a universalităţii Bisericii, din pricina întreruperii comuniunii euharistice; succesiune apostolică; Biserica cea Una divizată
• 9. Pentru ortodocşi, Biserica este trupul tainic al lui Hristos, pe care-l constituie poporul lui Dumnezeu împreună cu conducerea lui ca „societate a îndumnezeirii". Biserica, când încetează să funcţioneze ca societate a îndumnezeirii, încetează să existe şi ca Biserică. Omul se mântuieşte atunci când se eliberează de stricăciune şi de moarte. Şi aceasta se realizează numai prin participarea la viaţa dumnezeiască necreată, care se oferă doar în Biserică - „societate a îndumnezeirii". Referitor la aceasta, vezi şi la G. Mantzaridis, Sfântul Grigorie Palama în trecut şi în prezent", în volumul colectiv al Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Actele Congreselor Ştiinţifice Internaţionale de la Atena şi Lemesou, Sfântul Munte, 2000, pag. 59.
  

 Articol preluat de pe site-ul: http://www.impantokratoros.gr/8C1A1579.ro.aspx

Mărturii ortodoxe şi latinofrone în Tesalonicul zilelor noastre

 

       În Tesalonic, pe 20-5-2009, Catedra de Teologie a Facultăţii de Teologie, Universitatea Aristotelică, a organizat o  Conferinţă Ştiinţifică cu titlul „Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică". Au participat clerici, profesori universitari  din Tesalonic, Roma şi Monacco, precum şi înalţi prelaţi catolici.

Din partea Bisericii Romano-Catolice au fost invitaţi: Cardinalul Walter Kasper, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii Bisericilor Creştine şi copreşedinte al Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic, Ioannis Spiteris, Arhiepiscopul Kerkirei şi Locţiitor al Vicariatului Apostolic din Tesalonic şi Dimitrios Salahas, Exarhul greco-catolicilor (uniţi) din Grecia.

Din partea Bisericii Ortodoxe, printre alţii, au fost invitaţi celălalt copreşedinte al Comisiei Mixte, ÎPS Ioannis Zizioulas , Mitropolit de Pergam şi ÎPS Hrisostomos Savvatos, Mitropolit de Messinia.

       Domnul profesor Dimitrios Tselenghidis, de la Facultatea de Teologie din Tesalonic, cunoscut pentru poziţiile sale tradiţionale, patristice şi ortodoxe a fost prezent şi domnia sa cu un referat mărturisitor. Tot ce s-a spus are o deosebită importanţă, pentru că s-a criticat din punct de vedere ortodox controversatul „text comun (ortodox-catolic) de la Ravenna" şi s-au conturat poziţii ferme în ceea ce priveşte problematica dialogurilor.

       Întrunirea de dimineaţă ,ce a început la orele 9, a fost prezidată de profesorul P. Vasileiadis, Şeful Catedrei de Teologie. Între 9.00-9.30 au avut loc salutările, după care cardinalul Walter Kasper a susţinut timp de 40 de minute (9.30-10.10) referatul cu titlul „Apostolul Pavel şi provocările ecumenice pentru Biserică astăzi". A urmat apoi pentru 20 de minute (10.10-10.30) profesorul Athanasios Vletsis cu referatul „De la dialogul iubirii la dialogul adevărului: pasul care a pecetluit relaţiile dintre cele două Biserici".  Următoarele 40 de minute au fost alocate referatului „Poziţionarea Răsăritului şi a Apusului faţă de primatul episcopului Romei în primul mileniu. Contribuţie la problematica Dialogului Teologic cu Biserica Ortodoxă", referat susţinut de Profesorul  Ioannis Spiteris, Arhiepiscop romano-catolic de Kerkira.

După o pauză de 40 de minute (10.50-11.30), timp de 20 de minute (11.30-11.50) a vorbit din partea Patriarhiei Ecumenice Marele Arhidiacon Dr. Maximos Vghenopoulos despre „Primatul episcopului Romei în cadrul Bisericii nedespărţite în lumina teologiei ortodoxe mai noi" (sic!, da, aţi citit bine; „mai noi" sau „recente"  îl traduce pe „της νεότερης" din expresia „ υπό το φως της νεότερης ορθόδοξης θεολογίας").

        Între 11.50-12.10,  Arhiepiscopul prof. Dimitrios Salahas, Exarhul greco-catolicilor (uniaţilor) din Grecia a susţinut comunicarea cu titlul „Textul de la Ravenna în lumina Canoanelor Bisericii nedespărţite".

        Următoarele 20 de minute (12.10-12.30) au fost alocate profesorului Gheorghios Martzelos pentru referatul cu tema „Puncte teologice interesante din punct de vedere ortodox în Textul de la Ravenna". A urmat o oră de discuţii (12.30-13.30) cu care s-a încheiat Întrunirea de dimineaţă.

       Întrunirea de după-amiază s-a desfăşurat sub preşedinţia profesorului G. Martzelos, Directorul Institutului Patriarhal de Studii Patristice din Tesalonic şi a început cu referatul profesorului  de Dogmatică al Facultăţii de Teologie din Tesalonic,  domnul Dimitrios Tselenghidis, renumit pentru  poziţiile sale tradiţionale, patristice şi ortodoxe. Domnia sa a vorbit timp de 20 de minute (17.30-17.50)  despre „Nelinişti în rândurile ortodocşilor  pretextate de textul de la Ravenna" („Ορθόδοξοι προβληματισμοί με αφορμή το κείμενο της Ραβέννας")[1]. Prezenţa şi mărturia sa ortodoxă au fost primite cu mult entuziasm şi cu îndelungate aplauze de creştinii ortodocşi ce au umplut sala - la Întrunirea de seară - pentru a-l asculta pe marele mărturisitor şi profesor  de teologie. De faţă era şi cardinalul Walter Kasper, aşa că îi felicităm pe fraţii noştri ortodocşi din Grecia, care, prin prezenţa numeroasă şi felul entuziast prin care au întâmpinat comunicarea ortodoxă a domnului Tselenghidis, au făcut o frumoasă demonstraţie a ataşamentului lor istoric la Predaniile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi, ale Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori care au pecetluit cu sângele lor „credinţa cea o dată predată sfinţilor" (Iuda 1:3) şi şi-au manifestat oprobiul faţă de panerezia ecumenismului în general, şi a ecumenismului romano-catolic , în special, ecumenism ce ne propune prin textul de la Ravenna acceptarea unui „primat papal diaconal" („de slujire" - chipurile) - dar totuşi, primat - însă nu cel istoric („primul între egali") şi în interiorul Ortodoxiei (când papa i-ar urma lui Petru nu numai în întreita lepădare, ci şi în adevărată pocăinţă, „plângând cu amar", lepădând ereziile şi primind Botezul lacrimilor şi cel sacramental în Biserica Ortodoxă), ci un primat „delicat ambalat" (cum se poartă la Vatican) străin de Predania ortodoxă bimilenară.

          A urmat între 17.50-18.10, ÎPS prof. Hrisostomos Savvatos, Mitropolit de Messinia cu tema „Problematica acceptării bisericeşti a textelor comune ale Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă cu cea Romano-catolică.

          În continuare (18.10-18.30) profesorul P. Vasileiadis, Şeful Catedrei de Teologie, a vorbit despre „Probleme şi perspective în Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică"

          După o pauză de jumătate de oră (18.30-19.00), a urmat timp de 40 de minute (19.00-19.40) ÎPS Ioannis Zizioulas , Mitropolit de Pergam, academician, care a vorbit despre „Dialogul între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică. Trecut - Prezent -Viitor". În timp ce co-preşedintele Comisiei Mixte de Dialog ortodoxo-catolic îşi susţinea comunicarea, un tânăr student masterand la Universitatea Aristotelică din Tesalonic, ridicându-se în picioare, l-a întrerupt printr-un cuvânt politicos şi l-a mustrat pe Mitropolitul Ioan al Pergamului spunându-i: „Înalt Prea Sfinţia Voastră, acestea aţi mers şi le-aţi semnat la Ravenna?".  Pe când la dojana inadmisibilă a Preşedintelui Întrunirii de după-amiază, d-l Gh. Martzelos, că nu-i este ruşine să-l întrerupă pe Mitropolitul Pergamului, tânărul student păşeşte spre a doua mărturisire şi mustrare: „Dumneavoastră să vă fie ruşine, Domnule Profesor, care pe un Sever şi un Dioscor i-aţi „făcut" ortodocşi prin teza voastră de doctorat".

        După  Discuţiile programate (19.40-20.40) au urmat Concluziile prezentate de Prof. Asist. Hrisostomos Stamoulis, concluzii programate pentru orele 20.40-21.00. Iată rezumatul comunicării domnului profesor Dimitrios Tselenghidis, prezentat de Asist. Prof. Univ. Hrisostomos Stamoulis în cadrul Concluziilor Conferinţei Ştiinţifice: „Profesorul a semnalat printr-o atitudine foarte critică faptul că în Textul comun de la Ravenna Eclesiologia Ortodoxă se extinde şi se aplică într-un mod inadmisibil şi asupra eterodocşilor. Acest lucru se face necondiţionat, adică fără să se aibă în vedere  diferenţele existente, fapt care legiferează ecleziastic  eterodoxia şi o egalizează cu Ortodoxia. Această inovaţie eclesiologică străbate întregul Text comun şi evidenţiază paradoxuri eclesiologice individuale, care falsifică conştiinţa Ortodoxiei de până acum. Textul comun arată că subînţelege clar faptul că ortodocşii şi romano-catolicii aparţin „Bisericii celei Una" şi că romano-catolicii au credinţă apostolică comună cu ortodocşii, în ciuda identificării fiinţei (ουσια) şi lucrării (ενεργεια) în Dumnezeu, în ciuda adaosului „Filioque", în ciuda învăţăturii lor dogmatice greşite despre caracterul creat al Harului necreat şi îndumnezeitor. Toate cele de mai sus, asupra cărora persistă insistent până astăzi romano-catolicii, anulează  (invalidează) în fapt caracterul Bisericii ca „societate (comuniune) a îndumnezeirii", cu importanţa ontologică a termenului, în sensul participării reale şi nu simbolice a omului la viaţa dumnezeiască. Anulează însă în acelaşi timp şi caracterul substanţial al tainelor lor. De aceea, şi întotdeauna, în baza formulării de la Ravenna, se poate susţine că baza dialogului, evaluată teologic, este, din păcate,cu desăvârşire eronată. Şi aceasta, pentru că au fost marginalizate premizele biblice şi patristice de bază menţionate. De aceea, şi eşecul substanţial al Dialogului Teologic real este  de prevăzut. Dialogul Teologic a condus deja Comisia Mixtă Internaţională la elaborarea a zece Texte comune fară premizele de mai sus, de vreme ce în nici un Text comun nu se vorbeşte despre o condamnare clară a dogmelor inovatoare ale romano catolicismului, precum cea a Filioque-lui de exemplu. Fericitul Stareţ, Părintele Paisie Aghioritul, privind această practică cu o vădită nelinişte duhovnicească, a subliniat excelent şi profetic: „Din altă parte am pornit şi în altă parte ajungem, fără să  înţelegem lucrul acesta, atunci când nu mergem pe urmele Sfinţilor Părinţi".

        De la începutul secolului XX, prin cunoscuta Enciclică Patriarhală din 1920, a început să fie marginalizat cu totul sfatul Sfântului Grigorie Palama către romano-catolici ca să-şi însuşească alte premize pentru Dialogul Teologic cu eterodocşii. Astfel, s-a inaugurat un alt drum ne-patristic, cu consecinţa inevitabilă acum: „Să mergem în altă direcţie fără (poate) să o înţelegem." Textul de la Ravenna, cu a cărei critică teologică s-a ocupat d-nul Tselenghidis, prezintă elocvent consecinţele negative ale premizelor eronate ale Dialogului Teologic şi anticipează şi calitatea următorului Text comun din luna octombrie în Cipru; doar dacă între timp nu se vor schimba premizele Dialogului."

 

Monahul Leontie

 

---

[1] Înregistrarea video a referatului poate fi urmărită de către cunoscătorii de limbă greacă accesând link-ul: http://www.impantokratoros.gr/80A8DE3A.el.aspx

Articol preluat de pe site-ul: http://www.impantokratoros.gr/863D00D5.ro.aspx 

PAŞI ECUMENIŞTI : DE LA RAVENNA LA ELOUNTA

PAŞI ECUMENIŞTI : DE LA RAVENNA LA ELOUNTA[1]

 

Arhim. Sarantis Sarantos,
preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu - Amarousios

 

       Se subînţeleg îndatoratele noastre mulţumiri faţă de Societatea Arheologică, care pune la dispoziţia „Uniunii Ortodoxe Panelenice" sala oficială, spre sărbătorirea celor cincizeci de ani de viaţă, activitate, misiune în poporul lui Dumnezeu elen şi nu numai.  Smeritele noastre urări, ale colaboratorilor  „Orthodoxos Typos" (Presa Ortodoxă), sunt: Cei cincizeci de ani să se dubleze şi să se înmulţească în principal ca ofrandă calitativ divino-umană adusă Ortodoxiei şi de ce nu comunităţii universale.
       Omilia încredinţată micimii mele va avea o „idioritmie". Partea care se aseamănă cu epilogul o voi aşeza  ca prolog, deoarece constituie rezumatul întregii omilii ce-i urmează, dar şi pentru că provine din condeiul renumitului, prolificului şi mult experimentatului bărbat, celui mai potrivit să se preocupe şi să evalueze  tema pe care o semnalează titlul omiliei de astăzi.

            Citez ultima jumătate de pagină din critica foarte simplă, dar şi consistentă pe care o face textului de la Ravenna respectabilul profesor universitar din Atena, domnul Ioannis Kornarakis, critică ce are ca titlu: „Textul de la Ravenna - masca Dialogului Teologic".

            „Textul de la Ravenna este scris de o mână romano-catolică (lit. papală - n. tr)! Reprezentanţii ortodocşi înseamnă că au semnat cu ochii închişi!  Cum poate cineva să fie de acord, când se pretinde aşa ceva?

• a) Este caracteristică deasa folosire în text a cuvântului „document", pe care noi în diferitele noastre texte nu îl folosim.

• b) Ortodocşii care au semnat textul de la Ravenna au semnat şi acceptarea adaosului „Filioque"! În paragraful 13 se menţionează: „Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, Unicul Cap al ei. Prin Sfântul Lui Duh, Biserica, ca Trup al Lui, participă la autoritatea Lui" (Ioan 20: 22-23). Domnul are propriul Lui „Sfânt Duh", deoarece conform kakodoxiei (relei-credinţe) papale, ca al Lui, (propriu Lui), „purcede" de la Acelaşi!

• c) În paragraful 45 al textului, se hotărăşte dinainte ca rolul episcopului Romei să fie studiat  (într-o discuţie viitoare) pe baza învăţăturilor Conciliilor I şi II de la Vatican!

      Textul arată că prin „buna" intenţie (dispoziţie) şi a reprezentanţilor ortodocşi, primatul papei funcţionează deja în greul Ortodoxiei sau - mai bine zis - a ortodocşilor cu „deficienţă" ortodoxă „eclesiologică"!
      Din puţinele rânduri pe care le-am citat din eminentul profesor, domnul Kornarakis, ne dăm seama deja că Comisia Mixtă Internaţională de Dialog dintre catolici şi ortodocşi a semnat în octombrie 2007 la Ravenna acest text pe care l-au numit „document".
      Aşadar, dintru început, devine sesizabil că şi ortodocşii au semnat în acord cu catolicii kakodoxia papalului „filioque". De asemenea, se hotărăsc dinainte să studieze rolul episcopului Romei în baza învăţăturilor catolicilor de la Conciliile I şi II Vatican.  L-au botezat pe papă Episcop al Romei şi ai noştri şi înaintează având ca instrument ultimele două Concilii de la Vatican  ca să-l accepte ca „protos" - primul.
      Desigur, domnul profesor Kornarakis face şi alte observaţii, pe care le vom include în cadrul cuvântului nostru, ca binevenite pentru un asemenea text ameninţător, care a fost deja aruncat la bazele viitorului text de la Elounta. Se aşteaptă ca ambele texte de la Ravenna şi de la Elounta să dea în 2009, la întrunirea în Cipru a Comisiei Mixte Internaţionale, textul definitiv în care, după cum se speculează de către unii, Comisia să accepte primatul papei ca primat Diaconal (al Diaconiei, de slujire).
     Astfel se va adeveri ceea ce a spus teologul romano-catolic Pierre Dipre cu 40 de ani în urmă conferenţiarului pe atunci al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena şi acum egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos, Părintele Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, şi anume că: primatul papal vi-l vom formula în aşa fel încât credincioşii voştri să nu se scandalizeze.
     Problema este: Vom înghiţi această terminologie (serologie) sau o vom voma? Să vedem drumul dialogului puţin mai analitic.
     Preludiu cu eşec pentru dialogul între catolici şi ortodocşi, numeşte domnul Ioannis Kornarakis textul catolic cu semnătura papei care a circulat în iunie 2007 cu titlul: „Răspunsuri la întrebări referitoare la puncte de vedere  (teze) în jurul învăţăturii despre biserică".
Se presupune că poporul întreabă, iar răspunsurile le dă papa Benedict după cum urmează:

• 1. Singura biserică adevărată este cea Catolică, una şi unică.
• 2. Biserica Catolică este condusă de papă ca succesor direct al Apostolului Petru şi de Episcopii care se află în comuniune cu el.
• 3. Celelalte biserici au o deficienţă (lipsă) eclesiologică. Mai exact, papa consideră „Bisericile" protestante cu deficienţe mari, iar pe cea Ortodoxă cu deficienţe mai puţine, pentru că nu acceptă primatul şi infailibilitatea.

       Pe pagina sa personală de internet, papa Benedict al 16-lea, printr-un comunicat scurt, dar clar, vrea să arate că nu dă o aşa mare importanţă „documentului" de la Ravenna, alcătuit între 8 şi 14 octombrie 2007, ci că doar se bazează pe problematica textelor de la Monaco 1982, Bari 1987 şi Noul Valaam  1988. Benedict al 16-lea confirmă deschis faţa new-age-istă a papismului prin strălucitul său bilingvism.
      Ca ortodocşi putem să ne împotrivim papilor în bilingvism sau plurilingvism, având o atât de bogată Tradiţie cristalizată sinodal-democratic? Prin acest comunicat al său, Benedict al 16-lea desfiinţează în principal paragraful al 46-lea al proclamaţiei comune de la Ravenna, în care toţi participanţii catolici şi ortodocşi nu-şi ascund bucuria pentru viitorul favorabil al acestui text  şi al perspectivelor sale.
      Din iunie 2007 până în octombrie 2007 au trecut patru luni, în timpul cărora partea ortodoxă putea să se împotrivească oportun declaraţiilor provocatoare ale papei Benedict. Cel mai bine ar fi fost, desigur, dacă ar fi avut generozitate, chiar şi din raţiuni de politeţe lumească, însuşi papa să facă nişte noi declaraţii, după cum fac întotdeauna şefii de stat şi să tempereze anterioarele declaraţii ale sale -  provocatoare pentru  ortodocşi, în vederea apropiatului dialog de la Ravenna. Ori, aşa ceva nu s-a întâmplat.
      După aceste Răspunsuri - declaraţii papale, Sfântul Sinod al Bisericii Eladei a trimis un act cu data 8 octombrie 2007 Copreşedintelui Comisiei Mixte de Dialog între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam şi l-a însărcinat să ceară explicaţii părţii catolice în cadrul dialogului de la Ravenna pentru poziţiile şi vederile eclesiologice din textul Răspunsurilor, pentru că acestea problematizează Biserica Ortodoxă.
       Din citirea „documentului" de la Ravenna însă, ne dăm seama uşor ori că nu s-a atins deloc acest subiect de către ÎPS Copreşedinte, ori că nu i s-a permis, pentru că Răspunsurile papei ca infailibile nu pot fi contestate..
       Logica ortodoxă comună, simplă şi sănătoasă spune: De vreme ce dialogul teologic nu se exercită de pe picior de egalitate de către ambele părţi, cum este posibil să înainteze? Cum este posibil să rămână membrii părţii ortodoxe într-un dialog atât de important, când cunosc dintru început, de dinainte, că participă la dialog ca membrii ai unei biserici care a fost deja caracterizată deficitară, graţie insistenţei papale cunoscută tuturor?
       Aşadar, dată fiind trimiterea actului Sfântului Sinod al Bisericii Eladei Copreşedintelui Comisiei Mixte şi dat fiind şi faptul că a fost ignorat conţinutul său şi de către Copreşedinte şi de către Comisie - după cum se pare - avem tot dreptul ca membrii egali ai Bisericii Ortodoxe să protestăm împreună nu doar pentru soarta actului, ci şi pentru conţinutul „documentului" şi pentru valoarea sa. După cum se termină, şi acest „document" de la Ravenna  va avea soarta născocitelor texte papale, ca cea a Dispoziţiilor Pseudo-Isidoriene care la un moment dat istoric au fost folosite la jumătatea secolului al 9-lea pentru susţinerea ideilor teocratice ale papilor împotriva ideilor teocratice ale împăraţilor. Atunci, s-a susţinut că papa este capul lumii. Astăzi ce valoare poate să aibă „documentul" de la Ravenna? Poate cel mai bine să concureze născocitele texte ev-medievale.
       La Ravenna a fost cercetată tema Sinodalităţii  şi a Autorităţii în Biserică în plan universal, adică al Bisericii Ecumenice (a-toată-lumea), al Bisericii întregi (universale), cu referire deosebită la Biserica Romei şi la episcopul ei, considerându-l ca primul în „taxis" (în Diptice, cuvântul „taxis" însemnând ordine, rânduială, şi este vorba despre ordinea patriarhilor când sunt pomeniţi la Liturghie - n.tr.) în cadrele vechii „Pentarhii" a Patriarhilor.

            Să cercetăm puţin textul de la Ravenna:

1. În primele doisprezece paragrafe se accentuează  Sinodalitatea Bisericii, care constituie reflexul şi consecinţa Trinităţii ei.

Aici însă apare o inconsecvenţă la membrii catolici ai Comisiei Mixte. Deoarece papismul nu crede nici în Sinodalitatea Bisericii, pentru că forma lui de guvernare nu este sinodală, ci papalo-absolutistă, nici în Treime, aşa cum crede Biserica Ortodoxă a lui Hristos, cum pot membrii catolici ai Comisiei Mixte să conglăsuiască în adevăr şi nu în falsitate (aparenţă) cu membrii ortodocşi ai Comisiei?

            Desigur că „documentul" a fost semnat şi de membrii catolici ai Comisiei şi de cei ortodocşi. Membrii catolici au semnat Sinodalitatea fără să creadă în ea şi Trinitatea fără să o cunoască, deoarece doar în Biserica adevărată se dobândeşte experienţa treimică şi deci şi Sinodalitatea ca experiere. Iar membrii ortodocşi au semnat „documentul" ştiind că membrii catolici nu cred în Sinodalitate, de vreme ce părintele lor spiritual, papa, nu crede în Sinodalitate. Au semnat de asemenea conştient, de vreme ce ştiau că nu au aceeaşi Triadologie cu membrii catolici, din cauza relei lor credinţe legalizate în filioque.

            Dar de vreme ce în Biserica Ortodoxă, se încorporează cei din afara ei, doar prin adevăratul Botez Ortodox şi Mirungere, (taine pe care catolicii nu le au), cum vor accepta membrii Bisericii Papale Sinodalitatea şi Trinitatea, experienţe care se trăiesc doar în Biserica Ortodoxă?

            De asemenea, este cunoscut faptul că al II-lea Conciliu Vatican, doar cu numele este Sinod, pentru că, după cum reiese din actele sale, susţine Panaghiotis Trempelas, nu numai că nu a limitat primatul jurisdicţional al papei în „Biserica" papală, ci l-a dezvoltat. A fost legalizată - desigur - relaţia sa cu ceilalţi episcopi în date noi: Episcopii sunt episcopi în măsura în care acceptă autoritatea primatului papal şi a infailibilităţii şi în măsura în care cred în şi vor să depindă spiritual de papa. Este total contrară această „eclesiologie" celei a Bisericii Ortodoxe.

            Sfântul Nectarie în lucrarea sa „Cauzele schismei" menţionează: „Sfântul Duh în ziua Cincizecimii s-a vărsat peste toţi Apostolii şi toţi au primit plinătatea darurilor Sale. Egalitatea este conformă cu adevăratul duh al Evangheliei.

            Egalitatea este mărturisită de hotărârile Apostolilor luate întotdeauna în comun şi în consfătuire. Nu apare nicăieri Petru ipso jure fără părerea celorlaţi co-episcopi cu el să legifereze vreun decret referitor la lucrurile Bisericii. Şi la alegerea lui Matia de către cei doisprezece Apostoli şi la desemnarea celor şapte diaconi şi la ivirea chestiunii despre circumciziunea creştinilor proveniţi dintre păgâni şi la cea despre cea a predicării Evangheliei la păgâni, chiar dacă toţi Apostolii au primit poruncă de la Domnul, Petru apare acceptând poruncile Sinodului, adică ale Bisericii întregi. În Antiohia, desigur, a fost mustrat de Pavel (Galateni 2: 11). Învederând egalitatea în acestea, Petru se numeşte pe sine împreună-preot cu preoţii: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru căştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi" (I Petru 5: 1-4).

            Egalitatea este mărturisită şi de exemplul Bisericii Vechi, întrunirea Sinoadelor Ecumenice şi canoanele acestora.

            În scrierile Apostolice şi a Părinţilor Răsăriteni şi Apuseni ulteriori egalitatea este mărturisită, dar nu se găseşte nici o referinţă la vreun primat.

            Respectând egalitatea şi papii din Biserica veche, când veneau în contact cu alţi episcopi, li se adresau acestora cu Frate şi niciodată cu Fiule. Papii Leon I şi Grigorie I l-au propovăduit pe Hristos ca şi Cap şi Centru al unităţii Bisericii, iar nu pe ei înşişi. De aceea, nici nu urmăreau vreo stăpânire (autoritate)  asupra Bisericii Universale.

            Egalitatea o îmbrăţişează şi catolicii, în special teologii francezi.

            Credincioşii nu sunt oi nici ale lui Petru, nici ale celorlalţi Apostoli, ci ale lui Iisus Hristos, precum mărturiseşte Petru: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre" (I Petru 2: 25). Doar Hristos este adevăratul Păstor de sine stătător, care a spus despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel Bun, Păstorul cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale" (Ioan 10: 11). Pentru aceasta nu i-a spus lui Petru păstoreşte oile tale, ci „Păstoreşte oile Mele" (Ioan 21: 16). Petru şi ceilalţi Apostoli sunt păstori slujitori şi în acelaşi timp oi cuvântătoare ale turmei lui Hristos. O astfel de conştiinţă aveau despre ei Apostolii, succesorii lor şi Părinţii Bisericii.

            Iisus Hristos, Piatra de Temelie şi Capul Bisericii, este Centrul de unitate al Bisericii" (pp. 16, 17).

            Este dispus actualul papă să accepte această eclesiologie, care concepe Sinodalitatea ca icoană a Trinităţii, sau va trebui ca membrii ortodocşi ai Comisiei Mixte să fie reeducaţi şi să înveţe să ne reeduce şi pe noi în curioasa „Sinodalitate Papală"? Adică folosim aceleaşi cuvinte, aceeaşi termeni (definiţii), cu conţinut diferit, lucru pe care îl face Noua Ordine a Lucrurilor, New Age, nu numai în plan teologic, ci şi în toate planurile de expresie şi viaţă, creând o mare confuzie.

            2. Dar şi în ceea ce priveşte Trinitatea, există iarăşi o problemă în înţelegerea termenului. Un alt sens şi un alt conţinut îl dau catolicii Trinităţii, pentru că de foarte timpuriu, din secolul al VI-lea, au introdus filioque-le, pe când noi ortodocşii continuăm tradiţia Evanghelistului Ioan, care a fost de-a dreptul  primită de Trupul Bisericii, fără încurcături de tipul filioque-lui, care falsifică Treimea, o relativizează, într-un sistem rigid ca cel al papismului umanist. Răspunsurile pe care din vreme în vreme le dau unii partizani ai papismului, răspunsuri de tipul că papa are „dreptul" (grecescul evelixia s-ar traduce etimologic prin „mod de a rezolva uşor o problemă" - n.tr.) să rostească Simbolul Credinţei şi fără „filioque", adică ortodox, complică şi mai mult dialogurile şi le fac nevrednice de crezare şi pentru credincioşii catolici şi pentru credincioşii ortodocşi.

            Şi se pune întrebarea: Este cu putinţă ca bilingvismul sau polilingvismul să pătrundă în credinţa, în logica, în mentalitatea, în exprimarea creştinilor, trecând peste temele capitale despre credinţa şi viaţa în Sfânta Treime?

            Iată de ce este indispensabil, imperios, ca membrii Comisiei Mixte, chiar şi după semnarea celor 46 articole de la Ravenna şi după comuna lor acceptare prin semnătură, să recitească textul atent şi cu mai multă luciditate. Acelaşi lucru să-l facă şi forurile sinodal-episcopale corespunzătoare, dar şi cealaltă parte a Trupului Bisericii (se înţelege laicatul ortodox - n.tr.), ca să se vadă dacă aceste articole sunt înţelese, dacă pot fi însuşite de Biserică, dacă pot să funcţioneze pozitiv sau negativ la unirea sau îndepărtarea „Bisericilor".

            3. În ceea ce priveşte Canonul 34 Apostolic, se dă o mare importanţă prezenţei şi autorităţii primului dintre Episcopi. Smerit cugetăm însă, că cel care a redactat cele 46 de articole ale declaraţiei comune de la Ravenna, când a ajuns la articolul 10, a accentuat jumătate de canon, iar cealaltă jumătate a ciuntit-o.

            Citim Canonul:

            „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi)să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh" (Canonul 34 al Sfinţilor Apostoli).

            Mentalitatea ortodoxă este redată de Sfântul Nectarie în lucrarea amintită mai sus. Sfântul întreabă: „Şi dacă Petru este primul între Apostoli, şi dacă este corifeu, şi dacă este piatra de temelie a Bisericii, şi dacă ţine cheile Împărăţiei cerurilor, şi dacă este păstor al oilor şi al mieilor din turma cea duhovnicească a Mântuitorului, ce este comun între aceste vrednicii şi episcopii succesori care au fost hirotoniţi de el? Şi cum a odrăslit din aceste harisme dumnezeieşti sistemul ierokratiei (statului sacru) şi al kosmodespotiei (stăpânirii lumii)? Şi cum cheile Împărăţiei cerurilor au deschis uşile împărăţiei pământeşti? Cum cele duhovniceşti s-au prefăcut în cele materialnice? Cum a devenit păstorul ighemon? Cum s-au transformat cheile în sabie? Cum piatra credinţei s-a făcut piatră de scandal?Dar de ce un singur urmaş privilegiat şi nu toţi care au aceeaşi identitate succesorială? Oare numai unul singur a născut Petru prin Evanghelia sa? Oare doar o singură Biserică (locală - n. trad.) a întemeiat? Oare doar un singur episcop a hirotonit? De ce unul singur uzurpă succesoratul lui Petru?".

 

4. De asemenea, se depun eforturi în încercarea de a  lega Sinodalitatea cu Euharistia. Cum este însă posibil să legăm paragrafele de la Ravenna de Dumnezeiasca Euharistie, din moment ce nu cădem de acord teologic? Nu avem nici aceeaşi teologie dogmatică, nici aceeaşi teologie euharistică. Ca dovadă, aducem din nou Conciliu II Vatican. Reforma liturgică extrem de extinsă pe care a întreprins-o Conciliul în cauză constituie o altă dovadă a diferenţei radicale de gândire, de mentalitate şi de teologie a papismului faţă de Ortodoxie, nu doar scheletică, a tipicului cultului divin, ci a capacităţii lui duhovniceşti şi harismatice.  Astăzi, cardinalii mărturisesc eşecul reformei liturgice a Conciliului II Vatican, nereuşită care clatină credibilitatea şi confirmă secularizarea generală pe care a adus-o.

            5. Pretutindeni este difuzat duhul teoriei „Bisericilor surori", cu succesiune apostolică canonică, Preoţie, Botez, Mirungere, Euharistie. Nicăieri nu apare vreo diferenţă. Nu avem nimic altceva de discutat, fără numai primatul papei? Doar ce se va discuta şi acesta în cele din urmă în Cipru în 2009, nu ne va mai rămâne nimic, decât mult-dorita unire, adică uniatizarea (greco-catolicizarea) noastră.

            6. Întreg „documentul" este scris de o mână romano-catolică (lit. papală - n.tr.) care cunoaşte foarte bine polilingvismul Noii Ere (New-Age). Spre exemplu: Fiecare din cele două Biserici proclamă că ea constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în baza Simbolului de Credinţă. Când „documentul" se referă la ortodocşi, foloseşte termenul „self-understanding", adică „subînţelegere" („auto-sesizare", „auto-percepţie") şi evidenţiază subiectivitatea. Când se referă la romano-catolici (lit. papistaşi - n.tr.) foloseşte termenul „self-awareness", adică  „conştiinţă de sine", care în limba engleză desemnează obiectivitatea.

Textul este scris în limba engleză. Aşadar, redactorul „documentului" îi caracterizează subiectivi pe ortodocşi în ceea ce priveşte concepţia lor despre unicitatea bisericii lor şi obiectivi pe romano-catolici în ceea priveşte cunoştinţa  (conştiinţa) lor despre „Biserica" lor.

            7. Întreg textul respiră de formulări aparent ortodoxe, vagi, exprimări diplomatice, generalizări inexacte, supra-accentuarea sau supra-simplificarea, în antiteză cu ereticii care folosesc artificiile de mai sus ca să potrivească textele cu mentalitatea lor, în ereziile lor (lit. kakodoxiile - n.tr.).

            Textul „teologic" comun de la Ravenna, în 10 pagini cu 46 de paragrafe, a fost comentat pozitiv pe de o parte, dar desigur părtinitor de către partea romano-catolică, de către membrul papal al Comisiei Mixte de Dialog, arhiepiscopul greco-catolicilor în Grecia, d-l Dimitrie Salahas, recent hirotonit de papă, nemulţumit pe faţă nu doar faţă de poporul ortodox elen, ci şi faţă de alţi ortodocşi.

            D-l D. Salahas invocă părerea Sfântului Ignatie al Antiohiei, care numeşte Roma „întâi-stătătoare în iubire" şi întâiul (protos) pe Episcopul Romei între conducătorii Pentarhiei.

            Expunem textul original al Sfântului Ignatie Teoforul către Romani, pentru a arăta cu toată acrivia, că sfântul foloseşte nu doar acest termen, ci şi multe alte caracterizări pentru Biserica Episcopală a Romei, dar nu pentru episcopul ei. Prin simpla citire a textului de mai jos înţelegem că precizările caracteristice nu sunt atribuite Episcopului Romei, ci alesei plinătăţi - numită cu numele lui Hristos - a Bisericii Romei.

            „Ignatie, numit şi Teoforul, Bisericii celei miluite prin măreţia Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Bisericii celei iubite şi luminate prin voinţa Celui ce voieşte pe toate câte sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Bisericii care este şi stă în frunte în ţara romanilor, vrednică de Dumnezeu, vrednică de cinste, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de a dobândi ce doreşte, vrednică de curăţie; Bisericii care stă în fruntea dragostei, care ţine legea lui Hristos, care poartă numele Tatălui, pe care o şi salut în numele lui Iisus Hristos, Fiul Tatălui; celor uniţi, după trup şi duh, cu toată porunca Lui, celor plini, fără deosebire de harul lui Dumnezeu şi celor curăţiţi de orice culoare străină, multă bucurie fără prihană în Iisus Hristos, Dumnezeul nostru".

            D-l D. Salahas susţine primatul papal şi pe cuvântul Domnului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Matei 16: 18).

            Mai mult decât suficient însă a fost cercetat ştiinţific de marele Sfânt al secolului nostru, de episcopul de Dumnezeu insuflat al Pentapolei, de Sfântul Nectarie şi nu numai, că Apostolul Petru niciodată nu vizitase Roma (înainte de Pavel - n.tr.) şi că Apostolul Pavel întru nimic inferior lui Petru, este întemeietorul Bisericii Romei. Şaptesprezece ani de viaţă a închinat Sfântul Nectarie pentru a alcătui cea mai bună operă demonstrativă a sa, de aproape o mie de pagini, cu titlul „Cauzele schismei".

            În această excepţională lucrare antieretică a Sfântului Nectarie, se analizează alunecarea treptată a papilor, încă din secolele Imperiului Roman, în pretenţia autorităţii, şi de aici în legalizarea eretică a dogmei „filioque" iniţial şi a altor erezii dogmatice ulterioare, şi, în principal, în revendicarea „arteriosclerotică" primatului jurisdicţional (de autoritate).

            Erezia dogmatică (filioque) şi primatul papal, constituie cele două feţe ale aceleiaşi patimi - trufia.

            Teoria şi fapta sunt interioare una alteia (perihoretice) în declinul istoric al papismului în infinitul câmp plan şi secularizat al umanismului occidental.

            Să ne spună „arhiepiscopul" uniţilor din Elada, d-l D. Salahas, la care din cele şapte prime Sinoade apostolice a prezidat Episcopul Romei? La nici unul. La care din Sinoadele Ecumenice a prezidat Episcopul Romei sau vreun renumit papă? La nici unul. Aşadar, la ce fel de diaconie, în esenţă instituţionalizată, concluzionează prea frumoasa denumire a Sfântului Ignatie al Antiohiei „întâi-stătătoare în iubire"?

            D-l D. Salahas, fără să fie deranjat prea mult, justifică retragerea reprezentanţei Bisericii Ruse de la cea de a 10-a Comisie Mixtă a Dialogului la Ravenna. Retragerea nu a împiedicat - scrie pe pagina sa de internet - „în nici un fel pe ceilalţi 50 de membrii prezenţi (27 catolici, 23 ortodocşi) să-şi desfăşoare normal şi fratern lucrările lor".

            Ce înseamnă „în nici un fel"? Ce înseamnă „normal şi fratern"? E ca şi cum s-ar spune: Ortodocşilor, reprezentanţilor ruşi, vă trecem la pantofii noştri vechi.

            Este posibil să fie ignorată  o Biserică atât de vie şi de numeroasă, atât de provocator (ostentativ)? Şi de către fraţii catolici şi de către mai fraţii (sic!) ortodocşi de la Ravenna?

            Episcopul rus Ilarion Alfeiev a declarat periodicului S.O.P.: „Încă o dată ni se propune posibilitatea de a accepta  o considerare uniată (greco-catolică) a primatului Episcopului Romei. Dacă acesta este pasul de progres, mult mă tem  că un astfel de progres  nu va putea să-i insufle pe ortodocşii care consideră uniaţia ca pe o  incoerenţă a explicaţiei lor vis-a-vis de eclesiologie şi ca pe o trădare a Ortodoxiei.  Nu avem nevoie de o nouă uniaţie.  Avem nevoie să continuăm dialogul teologic nu pentru a-i transforma pe ortodocşi în uniţi (greco-catolici), ci pentru a elucida punctele eclesiologice de divergenţă între catolici şi ortodocşi.

            Dacă până în acea clipă în mod sigur Comisia Mixtă nu a reprezentat Biserica lui Hristos, cu atât mai mult de când s-a retras reprezentanţa Bisericii Ruse.

            Desigur că noi - ca creştini ortodocşi şi clerici - ne întristăm inimaginabil pentru lucrările şi hotărârile sau declaraţiile comune ale acestor Dialoguri, pentru că Biserica lui Hristos cunoaşte alte organisme administrative precis instituţionalizate, ale căror hotărâri le respectă, le recunoaşte şi le acceptă ca inspirate de Dumnezeu. Dar în teme atât de importante şi de serioase, precum temele ce ţin credinţă, acceptă şi consfinţeşte doar hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

Sfântul Nicodim Aghioritul, cel mai experimentat şi mai erudit dintre teologii mai noi ai Bisericii noastre, în opera sa cea mai ştiinţifică, originală şi de-Dumnezeu-insuflată - Sfântul Pidalion, ne oferă explicaţii referitoare la convocarea Sfintelor Sinoade ale Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, ale Bisericii noastre Ortodoxe. La ele au participat doar ierarhi, preoţi şi diaconi ortodocşi, reprezentând Bisericile locale din întreaga lume.

            Cu toate că mijloacele de deplasare din acea epocă (din secolul IV d. Hr. - data Primului Sinod Ecumenic, până la cel de-al Şaptelea în secolul VIII d.Hr.) erau mai dificile decât cele de azi, totuşi, toţi episcopii Sfintei noastre Ortodoxii de pretutindeni, cu câţiva dintre preoţii şi diaconii lor, veneau, socotind că se cuvine să se întrunească, pentru că doar în acest mod al „multei şi dezvoltatei dezbateri (sfătuiri)" se dă luminarea şi Harul Dumnezeiesc pentru învederarea adevărului în Hristos.

            Mai  exact, Sfântul Nicodim, în cuvântul înainte la  Sinodul Întâi Ecumenic, crede că elementele constitutive ale Sinoadelor Ecumenice sunt patru:

• 1.      Episcopii cu însoţitorii lor nu se adună nici la poruncile papilor, nici ale patriarhilor, ci ale împăraţilor.
• 2.      Temele Sinodului trebuie să se refere la chestiunile de credinţă. Discuţia să fie liberă şi să se expună o hotărâre şi o definiţie (horos) dogmatică. Să se elaboreze hotărâri precise conforme tuturor Sinoadelor Ecumenice, exprimând clar sfintele dogme.
• 3.      Hotărârile lor să fie ortodoxe, bine-credincioase, conforme cu Sinoadele Ecumenice anterioare. Este celebră axioma Sfântului Maxim: „Credinţa ortodoxă (bine-cinstitoare) ratifică Sinoadele ţinute!" şi iarăşi: „Dreptatea (Ortodoxia) dogmelor judecă Sinoadele!".
• 4.      Toţi Patriarhii şi Arhiereii ortodocşi ai Bisericii Universale primesc cele definite şi rânduite canonic în Sinoadele Ecumenice fie prin prezenţa lor personală, fie prin locţiitorii lor sau, în absenţa lor, chiar prin scrisorile lor.

 

Din cele patru elemente constitutive ale Sinoadelor Ecumenice, Sfântul Nicodim deduce şi definiţia lor:

            „Sinod Ecumenic este cel convocat prin poruncă împărătească, expunând o definiţie dogmatică despre credinţă, care hotărăşte bine-cinstitor (ortodox), corect şi conform Sfintelor Scripturi şi Sinoadelor Ecumenice anterioare, pe care hotărâre a primit-o conglăsuirea tuturor Patriarhilor şi Arhiereilor din Biserica Universală fie prin prezenţa personală, fie prin locţiitori, sau - dacă ei lipsesc - prin scrisorile şi semnăturile lor".

            Acestea au fost despre Sinoadele Ecumenice. O comisie ca aceasta care instrumentează o temă aşa de importantă ca cea a dialogului cu catolicii, nu ar fi trebuit să întrunească măcar câteva din elementele de mai sus pentru a fi considerată în baza lor „veşnică, fără nici o lipsă, infailibilă şi fără păcat", cum susţine Sfântul Nicodim? Puritatea (claritatea) hotărârilor acestor comisii ar fi avut puterea de a înlătura orice suspiciune şi dispută din partea primitorilor.

            Astăzi, Comisia Mixtă nu are nici un element constitutiv din cele de mai sus analog Sinoadelor Ecumenice, pentru că:

1. Pentru o temă aşa de importantă, cum este dialogul cu ereticii papistaşi nu s-a convocat nici măcar o dată totalul episcopilor din lume împreună cu preoţii şi diaconii.
2. Participanţii foarte puţini în Comisia Mixtă este firesc să fie prieteni, în acelaşi gând sau aşteptând vreun folos de la întâistătătorii lor. Ca dovadă, promovarea d-lui Dimitrie Salaha în tronul arhiepiscopal al uniţilor din Elada demonstrează identificarea lui totală cu dispoziţiile catolice de mai sus. Promovarea reuşită a dispoziţiilor catolice în Comisia Mixtă, i-a asigurat bunăvoinţa curţii papale şi avansarea sa într-un scaun „mai înalt" - în concepţia lor.
3. Chiar dacă astăzi nu este posibilă convocarea unui Sinod Ecumenic de către prim-ministru sau preşedintele statului sau de către vreun lider mai înalt al „Europei Unite", poate că ar putea fi convocat de către Patriarhul Ecumenic cu o participare mai largă, dacă este posibil, a tuturor Episcopilor Ortodocşi din lume. Tema nu este una neglijabilă, ci o temă care preocupă Creştinătatea de pretutindeni. Prin urmare, mai întâi inter-eclesiastic, mai întâi în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, trebuie să se pună tema Dialogului, şi apoi în afara graniţelor ei.
4. Discuţiile ar trebui să se refere la tema precisă a relaţiei cu catolicii şi, desigur, aşa numita „mentalité", mentalitatea discuţiilor, ar trebui să fie localizată în climatul şi în predania sinodală, scripturistică şi patristică  -  până acum foarte bogată - a Sfintei noastre Ortodoxii.
5. Conform presupoziţiei constitutive a oricărui Sinod Ecumenic, ori asemănător, care va discuta tema relaţiei noastre cu papistaşii, nu poate fi contestată experienţa Sfinţilor Părinţi anteriori: Grigorie Palama, Marcu Evghenicul, Meletie Pigas, Nicodim Aghioritul, Sfântul Nectarie al Pentapolei, Dositei al Ierusalimului, precum şi hotărârile sinodale anterioare din anii 1848, 1868, 1895.

 

Pe de altă parte, nu este posibil să se treacă sub tăcere în mod vinovat, permanent din partea  noastră, activitatea obraznică şi îndrăzneaţă a uniaţiei, atât în Elada, cât şi în regiunile altor popoare ortodoxe. Este minunată - Slavă Domnului! - opoziţia şi mărturisirea ÎPS Serafim, Mitropolit de Pireu şi a Prea Cuviosului Părinte Arhim. Gheorghe Kapsanis, referitoare la numirea noului arhiepiscop al uniţilor din Elada, d-nul Dimitrie Salaha.

      În mai 2008, IPS Serafim, Mitropolit de Piure, scrie:

„Înscăunarea în centrul Athenei, pe 24 Mai (2008) a D-lui Dimitrie Salaha ca episcop al inexistenţilor Uniaţi din Grecia dă la o parte masca aşa-ziselor legături de prietenie şi a teoriei „Bisericilor surori" şi dezvăluie adevărata faţă, îngrozitoare, a Papismului, care a vătămat de timpuriu adevărul credinţei şi stăruie demonic în insuportabila sa răutate".

Mai general cunoscut este şi protestul ortodocşilor prin întreruperea dialogului din pricina problemei uniaţiei. Nu este vreo coincidenţă sau întâmplare că în anul 2000 la Baltimore dialogul teologic s-a împotmolit. Cu puţin mai înainte, în 1993, la Balamand s-a impus un acord între catolici şi ortodocşi care dădea impresia că erau intenţii bune de ambele părţi pentru cunoaştere reciprocă, apropiere şi promovarea dialogului. Însă consecinţa acţiunii uniaţiei în statele răsăritene a fost întreruperea justificată pentru şase ani a dialogului teologic. După Baltimore, dialogul a reînceput la Belgrad în septembrie 2006, fără însă a fi fost înlăturate sau îndreptate cauzele întreruperii de şase ani menţionate anterior. Ravenna constituie continuarea acestei mentalităţi agresiv-ofensive a Romei şi a defetismului din partea congresiştilor ortodocşi ai Comisiei Mixte de Dialog.

Întotdeauna conştiinţa ortodoxă a celor mai mulţi Episcopi şi păstori ortodocşi a considerat uniaţia nu numai ca pe un inacceptabil Cal Troian al papismului împotriva Ortodoxiei, dar şi ca pe o acţiune din cele mai necinstite şi incorecte, pentru că:

• 1. Prin comportamentul ortodox cu care se afişează clericii uniţi, prin veşmintele ortodoxe, prin stilul ortodox al sfintelor biserici şi prin cultul ortodox îi derutează pe credincioşi, dar, şi mai mult decât pe ei, pe cei necredincioşi şi îi atrag în rătăcirea papistaşă.
• 2.Uniaţia chiar cu acest scop viclean a fost înfiinţată - îndepărtarea ortodocşilor de Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească - şi, de aceea, nu doar înşeală, ci şi oferă apoi „credincioşilor" ei - întemeietori şi rătăciţi - miasma ereziei împreună cu necinstita perfidie.
• 3. Fie în mod conştient şi cu bună ştiinţă, fie în mod inconştient, clericii uniaţi depreciază spaţiul sacru şi duhovnicesc al Sfintei Ortodoxii şi îşi asumă răspunderile pentru batjocura Sfintei Biserici a lui Hristos, „pe care a întemeiat-o prin însuşi sângele Său". Cine îi va izbăvi pe aceştia de un astfel de păcat?
• 4. Poate aceşti clerici ai uniaţiei să nu-şi aibă elucidate criteriile de credinţă creştină, şi, mai mult, să nu fie nici catolici (papistaşi) convinşi, de vreme ce joacă acest dublu rol curios: catolici (papistaşi) cu fapta, dar ortodocşi cu masca. Personalităţi religioase divizate, care manifestă un zel catolic exagerat, însă se dovedesc în cele din urmă prigonitori ai Bisericii lui Hristos. Nu ar fi fost mai cinstiţi şi mai credibili, dacă aveau o faţă curat catolică şi prin câtă credinţă creştină aveau să se fi străduit misionar pentru mântuirea oamenilor?

       Şi am ajuns la Elounta din Creta. La un an după Ravenna s-a întrunit din nou Comisia Mixtă de Dialog dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Membrii comisiei au fost găzduiţi de Sfânta Mitropolie de Petra şi Hersonisos de pe 17 septembrie până pe 4 octombrie 2008.
       Membrii comisiei au colaborat sub co-preşedenţia cardinalului Valter Kasper şi a co-preşedintelui Ioan, Mitropolit de Pergam. Au pregătit, după cum se pare, un text comun referitor la rolul „Episcopului" Romei în comuniunea  (societatea) Bisericilor din primul mileniu.
       Unii membrii ai Bisericii Ortodoxe au cerut să urmărească şedinţele Comisiei Mixte, însă nu li s-a permis intrarea, deoarece comisia s-a întrunit cu uşile închise.
        Se pare c ă după critica dură şi detaliată ce s-a făcut „documentului"  de la Ravenna, comisia de la Elounta s-a ferit de multa publicitate, deoarece speră că în 2009, Cipru va fi mai primitor în faţa constrângerilor catolice. Se speră pozitiv că societatea cipriotă nu este aşa de introvertită  ca maica sa Elada, de altfel este şi timp, şi poate că se va profita şi de conjucturile cipriote pentru a impune uniatizarea (greco-catolicizarea)  în Biserica Ortodoxă a Ciprului şi prin ea în întreaga Ortodoxie.
       Congresiştii Comisiei Mixte au plecat de la Elounta entuziaşti datorită ospitalităţii cretane regale şi a cuvintelor entuziaste ale liderilor religioşi care i-au călăuzit.
       Din păcate, progresul ecumenist continuă şi după Elounta. Conform comunicatului de pe situl oficial al Vaticanului, Patriarhul Ecumenic a participat la Conciliul episcopilor Vaticanului, vorbind înaintea papei şi a episcopilor catolici pe 18 octombrie.  S-a adresat „Sanctităţii Sale" şi „Părinţilor Sinodali", mulţumind pentru „insuflata invitaţie" din partea papei, pe care a caracterizat-o  ca pe „un eveniment istoric", de vreme ce i s-a oferit posibilitatea „să devină părtaş la viaţa Bisericii surori" şi caracterizând Conciliul ca „purtător de speranţă". „Considerăm aceasta", a spus, referindu-se la invitaţie, „ca pe o învederare a lucrării Sfântului Duh care călăuzeşte Bisericile noastre la o mai strânsă şi mai profundă legătură între ele şi un important pas spre reabilitarea deplinei noastre inter-comuniuni". Şi a continuat cu următoarele:  „Împreună cu primatul sinodalitatea constituie coloana vertebrală a conducerii şi organizării Bisericii... Având privilegiul de a mă adresa vouă, speranţele noastre cresc în înţelesul că va veni ziua în care Bisericile noastre vor cădea de acord cu desăvârşire asupra rolului Primatului şi a sinodalităţii în viaţa Bisericii. Şi asupra acestui lucru s-a aplecat zilele acestea Comisia noastră Teologică Mixtă". În omilia Patriarhului Ecumenic urmează obişnuitele „nelinişti" pentru abolirea sărăciei, a rasismului şi desigur a fundamentalismului şi foarte frumoase analize teologice despre icoane şi sfinţi. Din păcate, omilia sa se termină cu invocarea Sfântului Duh, pentru că rosteşte rugăciunea „Împărate ceresc" în întregime în mijlocul para-sinagogii papale. Credem că nu doar teologic şi eclesiologic au fost inacceptabile omilia şi prezenţa Patriarhului Ecumenic la Conciliul papal, ci considerăm şi degradant pentru poziţia sa, să accepte să fie unul din pleiada de conferenţiari catolici. În sfârşit, din comunicatul din 18 octombrie, apare că Patriarhul a asistat şi la Vecernia catolică de sâmbătă care a fost oficiată sub conducerea papei şi în prezenţa membrilor preşedenţiei, a 60 de cardinali, a 170 de arhiepiscopi şi episcopi catolici, a 200 de preoţi şi a multor laici.
       Mentalitatea catolică absolutistă a influienţat de-a lungul vremurilor şi concepţia noastră ortodoxă despre Biserică. Cu diferite prilejuri spiritual-eclesiastice, sărbători, hramuri, co-liturghisiri episcopale, se aud anumite glasuri ale presei cum că Biserica noastră Ortodoxă este episcopo-centrică. Se vehiculează expresii şi poziţii asemănătoare care reduc  îndelungata experienţă şi viaţă sinodală a Bisericii noastre. Din păcate, la un moment dat s-a scris şi în periodicul oficial al Bisericii noastre care se numeşte „Ekklisia", cu aproximativ cinci ani în urmă, că Sfântul Sinod al Bisericii Eladei este infailibil. Nu înfiem astfel tactici papale?
       Totuşi, slavă Dumnezeului celui în Treime, există multe  supape (valvule) de siguranţă în Sfânta noastră Ortodoxie care corectează (îndreaptă) nedesăvârşirile noastre egoiste şi readuc cuvântul, credinţa şi viaţa noastră la adevărata Sinodalitate, care se întemeiază arhetipic (exemplar)  pe viaţa infinit de simplă şi de smerită a Domnului nostru, pe viaţa martirică a Sfinţilor Apostolişi pe viaţa mărturisitoare şi ascetică a pleromei hristonimice a Ortodoxiei noastre, care se sfinţeşte în parohiile ortodoxe şi în sfintele noastre mănăstiri. 

Părintele Gheorghe Kapsanis scrie:

„Apoi, unirea ce se instrumentează, chiar dacă se pregăteşte bine de către Vatican vreme de mai bine de câteva decenii, nu va fi acceptată de mulţi ortodocşi şi va contribui la ruptura Ortodoxiei, pentru că se va face fără a fi rezolvate  esenţial  diferenţele dogmatice, fără ca romano-catolicii să se lepede de dogmele eretice (filioque, primatul, graţia creată etc.), ci prin răstălmăcirea lor într-un mod anodin (fără dureri) pentru Vatican şi acceptabil pentru ortodocşi.

Desigur că societatea noastră secularizată, care se alăptează cu devizele (lozincele) mondializării şi ale New-Age, nu are sensibilitatea dogmatică a ortodocşilor care au dezaprobat odinioară hotărârile Sinodului „unionist" de la Ferrara-Florenţa. Cu toate acestea, există şi astăzi un popor al lui Dumnezeu, rămăşiţa (leimma) profetică a conştiinţelor ortodoxe, care se vor împotrivi oricărei forme de unire, care nu se va realiza întru adevărul Credinţei Ortodoxe. Neliniştea multor ortodocşi vis-a-vis de cele ce s-au întâmplat recent, demonstrează faptul că este activă conştiinţa ortodoxă". 

În interviul pe care l-a dat ziarului „Simerini" din Cipru pe 20 octombrie 2008, Mitropolitul Atanasie de Lemesou mărturiseşte că Vaticanul a transformat Biserica în stat, iar lucrul acesta este o uriaşă rătăcire a catolicilor. În continuare, semnalează că în cadrul Dialogurilor cu cei de alte religii şi cu eterodocşii există şi limitele pe care le impun Sfintele Canoane.  Este inadmisibil să dăm lumii impresia că celelalte confesiuni, celelalte credinţe şi celelalte religii sunt un alt drum care duce la acelaşi capăt, adică la acelaşi Dumnezeu. Acest lucru aduce confuzie şi nu corespunde adevărului. Biserica lui Hristos este Biserica Ortodoxă. 

În ceea ce priveşte textul de la Ravenna mitropolitul de Lemesou nu este de acord. El spune caracteristic: „În nici un caz „Biserica" Romano-Catolică nu va renunţa la primat, ci - după părerea mea, ca şi a multor altora care au studiat chestiunea aceasta - într-un mod foarte subtil  şi suculent (tentant), ne conduce către recunoaşterea primatului. Personal, doresc şi mă rog ca într-o zi toţi oamenii să se unească cu Sfânta Biserică a Hristosului nostru şi să devină membri ai Bisericii. Nu consider că există mai multe Biserici. Pentru mine, aşa cum zilnic rostim la Dumnezeiasca Liturghie şi la Botezul nostru, Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească".

       Rămâne memorabilă peste ani spusa fericitului şi sfântului Stareţ, Părintelui Iustin Popovici, de o uriaşă cultură şi de un uriaş în Hristos discernământ, care spunea că trei sunt marile căderi în istoria neamului omenesc: a lui Adam, a lui Iuda şi a Papei.

Concluzii:

• 1.     Din studiul anterior se vede clar originea catolică a „documetului" de la Ravenna.
• 2.     Din conţinutul „documentului" este evidentă parţialitatea catolică. Ingenios şi într-un mod specific catolic se impune încercarea de a se demonstra asemănarea de conducere în primul mileniu şi în Biserica Ortodoxă şi în cea Papală.
• 3.     Trebuie să ni se facă tuturor înţeleasă certitudinea pe care a demonstrat-o istorico-ştiinţific Sfântul Nectarie, şi nu numai, că Apostolul Petru nu a fost niciodată la Roma (decât atunci când a primit martiriul - n.tr.).
• 4.     Niciodată Biserica cea Unică a lui Hristos din primul mileniu, nici ulterior Biserica Răsăriteană, nu a crezut că un „protos" (primul, cel dintâi) din vârful vreunei piramide ar conduce Biserica lui Hristos. Niciodată înţelesul de „primul" (protos) al patriarhului ecumenic în Răsărit nu a avut aceeaşi semnificaţie, pe cât de istorică, juridico-administrativă şi  revendicativă a fost în Apus poziţia monarhică a papei. Cler şi popor va trebui să fim foarte atenţi ca Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic să nu se potrivească secularizant cu poziţia şi mentalitatea corepunzătoare  a Pontifului Roman în lume, în cadrul Noii Ere care pe zi ce trece este mai globalizantă.
• 5.     Şi în cadrul Sinoadelor Locale, dar în principal al celor Ecumenice, nu se distingeau cele trei niveluri ale sinodalităţii: local, eparhial şi universal?! Considerau, după cum se vede indispensabil - chiar de la primul Sinod Ecumenic, ca episcopii locali să aibă împreună cu ei şi preoţi şi diaconi pentru a se legifera şi reprezenta într-un înţeles cât mai larg Biserica Universală, având condiţiile desfăşurării unei mari dezbateri, în chip liber, sub luminarea şi insuflarea Sfântului Duh. Dimpotrivă, papismul a lucrat dur şi sistematic pentru organizarea strictă a celor trei niveluri administrative ale Bisericii - local, eparhial şi universal - pentru a justifica la vârf concentrarea autorităţii în persoana Papei. Deci  vreme de secole s-a urzit acest sistem administrativ concentraţionar.
• 6.     Parohiile şi mănăstirile ortodoxe nu au fost niciodată conduse şi nu au trăit niciodată sub o strictă autoritate administrativă episcopală, arhiepiscopală sau patriarhală. La fel şi Sfintele noastre Mitropolii. Îi respectăm şi îi ascultăm pe Înalt Prea Sfinţiţii noştri Arhipăstori fără să simţim asfixierea din instituţiile administrative obligatorii din lume.
• 7.     Puritatea şi justeţea dogmei treimice în Sfânta noastră Ortodoxie a creat adevărata sinodalitate care nu are nici o legătură cu aşa-zisă Sinodalitate papală, care este consecinţa dogmei catolice despre „filioque". Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, şi ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit, nu Şi-a impus voia Sa nicăieri şi nicodată. S-a răstignit, dar nu a răstignit pe nimeni. Doar Sfânta noastră Ortodoxie s-a condus după sfântă voia Sa.
• 8.     Îngăduiţi-mi să închei săraca mea omilie, întorcându-mă iarăşi la textul bogat şi prealuminos al domnului profesor mărturisitor I. Kornarakis. Citez paragraful cel mai cuprinzător al criticii „documentului": „Împărtăşirea dumnezeiescului har în orice situaţie în Noul Testament nu este înţeleasă ca autoritate, adică dinamică şi constrângere  asupra libertăţii credinciosului. De altfel, autoritatea, ca şi comportament de superioritate sau de siluire a fost condamnată de Domnul! Când cineva absolutizează autoritatea de putere, când pretinde să fie cel mai mare,  primul, unicul sau atotţiitorul lumii, se află în afara harului Sfântului Duh, pentru că harul Sfântului Duh nu trebuie înţeles ca o autoritate ce se manifestă  cu puterea ei superioară! Cine este într-adevăr cel mai mare? „Cel ce voieşte să fie cel mai mare între voi să fie ca cel mai mic şi cel ce stăpâneşte ca cel ce slujeşte... iar Eu în mijlocul vostru sunt ca unul ce slujeşte" (Luca 22, 24, 27). Şi cu siguranţă Petru, la această lecţie a Domnului despre slujirea autorităţii, şi-a însuşit acest cuvânt al Domnului şi şi-a întregit această slujire prin martiriul său!... Şi nu printr-o pretenţie veşnică asupra vreunui primat". Slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Preasfântul Duh, pentru că a aşezat la cârma Bisericii Eladei un bărbat cu o viaţă martirică şi mărturie ortodoxă, dar mai ales cu o sensibilitate sinodală şi în teorie şi în practică.

        Prea Fericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada se distinge - Slavă Domnului - prin cunoscuta şi naturala mentalitate sinodală, ca şi Înalt Prea Sfinţiţii Arhierei Sinodali. Aşteptăm filial împotrivirea sinodală ortodoxă la „documentul" de la Ravenna, pe care Întâlnirea de la Elounta nu l-a comentat negativ. Comisia Mixtă se pregăteşte  foarte asiduu ca în anul 2009, în Cipru, să recunoască implicit primatul papal ca primat diaconal sau ceva asemănător. (Primat însă asupra întregii Biserici).

      Să ne rugăm cu trezvie şi căldură ca Domnul să ne dăruiască tuturor luminarea potrivită, însă în principal Sfinţiţilor noştri Păstori, aşa încât „documentul" catolic să fie retras fără pierderi în unitatea noastră ortodoxă interioară şi exterioară, ca poate - odată - va da Dumnezeu să se clintească  din loc şi imuabilitatea papei.

 

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos", nr. 1766 din 9 ianuarie 2009, pp. 1 şi 5)

 

 

 

---

[1] Conferinţă ţinută în Sala Societăţii Arheologice (Universităţii 22) pe 24 noiembrie 2008 la împlinirea a 50 de ani de la întemeierea Uniunii Panelenice Ortodoxe.

Articol preluat de pe site-ul: http://www.impantokratoros.gr/5896714D.ro.aspx