Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea ortodocşilor creştini şi trimite peste noi milele Tale cele bogate; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu harul Preafântului şi de viaţă dătătorului Mormânt şi al Sfintei Peşteri din Bethleem, cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri; cu harul şi cu puterea cinstitei şi făcătoarei-de-minuni icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Bethleemiţa”, cu rugăciunile cinstitului, măritului Prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; cu ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru, Pavel, Iacov, Ioan şi Simon Cananeul şi cu ale tuturor celorlaţi Apostoli din cei doisprezece şi din cei şaptezeci; cu ale Sfinţilor slăviţilor Prooroci Moise, văzătorul de Dumnezeu şi Aaron, David şi Iesei, Ilie Tezviteanul, Elisei şi Iona şi cu ale tuturor sfinţilor măriţilor prooroci, cu ale Sfinţilor şi Drepţilor Zaharia şi Elisabeta, cu ale Sfântului Apostol Zaheu din Ierihon, cu ale Sfântului, slăvitului, întru tot lăudatului Apostol Iacov, ruda Domnului, cel dintâi ierarh al Ierusalimului, cu ale celor între sfinţi Părinţilor noştri şi ai lumii mari dascăli şi ierarhi: Simeon, Narcis, Alexandru, Zamuda, Macarie, Maxim al III-lea, Chiril, Iuvenalie, Sofronie, Modest, Andrei Criteanul şi Leontie, patriarhii Ierusalimului, cu ale Sfântului Ierarh Ioan Hozevitul, episcopul Cezareii, Cosma, episcopul Maiumei şi Porfirie, Episcopul Gazei şi cu ale tuturor sfinţilor sfinţiţilor ierarhi; cu ale binecredincioşilor şi de Dumnezeu încoronaţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, cei întocmai cu Apostolii, cu ale Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, ale Sf. Sfinţitului Mucenic Cornelie sutaşul, Episcop de Skepsis, cu ale sfinţilor, măriţilor şi marilor Mucenici: Longhin sutaşul, Fotini Samarineanca, Gheorghe, purtătorul de biruinţă, Ecaterina, Panaghiotis, Tunom emirul, Filumen, preotul de la Fântâna lui Iacov şi cu ale tuturor sfinţilor bunilor biruitori mucenici şi muceniţe; cu ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri: Sava cel Sfinţit, Teodosie Chinoviarhul, Eftimie cel Mare, Teoctist, Ilarion cel Mare, Hariton Mărturisitorul, Gherasim Iordanitul, Onufrie, Gheorghe Hozevitul, Ieronim, Ioan Casian şi Gherman din Dacia Pontică, Dionisie cel Smerit din Dobrogea, Ioan Moshu, Ioan Damaschin, Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan, Grigorie Decapolitul, Iosif de la Bisericani, Ioan Românul din pustia Hozevei, cu ale cuvioşilor mucenici savaiţi şi hozeviţi şi ale celor ucişi în mănăstirile Cuviosului Teodosie şi Sfântului Nicodim, cu ale Cuvioşilor Părinţi sinaiţi Ioan Scărarul, Ştefan, Nil, Filotei, Anastasie şi Grigorie şi cu ale tuturor Cuvioşilor Părinţi ucişi în Sinai şi Rait, cu ale Preacuvioaselor Maicilor noastre Melania Romana (cea Tânără), Sofia, mama Cuv. Sava, Evloghia, mama Cuv. Teodosie, Teodota, mama Sf. Cosma şi Damian, Maria Egipteanca şi Parascheva de la Iaşi, care au sihăstrit în pustia Iordanului, cu ale sfintelor mironosiţe Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, Maria lui Cleopa, Ioana, soţia lui Huza, Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu, Suzana şi Veronica, ale Sfinţilor şi Drepţilor Iosif din Arimateea şi Nicodim, cu ale Sfinţilor 14 000 de Prunci din Bethleem ucişi de Irod, a căror pomenire o săvârşim; cu ale sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana, ale Sfântului şi Dreptului Iosif Logodnicul şi cu ale tuturor sfinţilor, rugămu-te Mult-Milostive Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne rugăm Ţie şi ne miluieşte pe noi, dăruind Sfintelor Locuri pacea Ta, Iubitorule de oameni şi întărind în credinţă, răbdare şi pătimire pe jertfelnicii păzitorii lor.
SA NE RUGAM PENTRU PACEA BETHLEEMULUI!
Conflicte în Biserica Naşterii
In momentul de faţă în Bazilica Naşterii din Betleem au loc conflicte de mare intensitate între clericii greci ortodocsi şi armeni monofiziti. Totul a început atunci când armenii, nerespectând acordul la care au ajuns cele două părţi în urmă cu un an, nu au îngăduit clericilor Patriarhiei Ierusalimului să-şi exercite vechiul lor drept: maturarea acoperişului şi a absidelor Bazilicii.
Când grecii ortodocşi au încercat să măture absida de deasupra paraclisului armean, au fost atacaţi de clericii armeni care nu au ezitat să îi lovească chiar şi pe poliţiştii palestinieni care au încercat să restabilească ordinea. În acest moment în biserică se află patriarhul Teofil al Ierusalimului, ierarhi ai Patriarhiei, încercând să impuna respectarea acordului, iar Obştea Sfântului Mormânt să-şi exercite imprescriptibilele ei drepturi legale din punct de vedere bisericesc şi politic.
Duminica de după Naşterea lui Hristos şi pomenirea Sfântului Ştefan, Întâiul-Mucenic şi Arhidiacon
(Fapte Apostolilor 6:8-7:5, 47-60)
Sunt destui creştini care pun următoarele întrebări importante: Cum poate cineva să fie luptător (combatant), dar în acelaşi timp să nu depăşească limitele permise? Cum este posibil să împletească îndrăzneala şi combativitatea cu lipsa de răutate? Şi cum, în două cuvinte, se va lupta „după lege”, aşa încât să avem şi urmări binecuvântate?
La această serioasă problematică, vine să ne dea un răspuns corect pericopa noastră apostolică care este dedicată Întâiului Mucenic Ştefan, pe care ni-l pune înainte Sfânta noastră Biserică.
Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere”, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.
Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor.
Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile” lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic!
Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.
Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie, fraţii mei, şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi.
Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea (1)!
Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.
În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova”, adică victimele societăţii americane „Skopia”, în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos.
Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie” deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos.
Fraţii mei, foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan.
Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri mai de bază:
a) râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi
b) nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine.
Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.
Iubiţii mei, vulturul, pentru a se ridica pe înălţimile culmilor, pentru care şi este creat, are nevoie şi trebuie să aibă antrenate bine ambele lui aripi. Cu o singură aripă, nu numai că nu va putea niciodată să zboare, dar încercând, va fi chiar o privelişte lamentabilă.
Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Amin.
Traducere din elină: monahul Leontie
1. ανεξικακία înseamnă şi “toleranţă, îngăduinţă, îndurare”.
sâmbătă, 26 decembrie 2009
APEL LA SEMNAREA MARTURISIRII DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI
CEI CE AU SEMNAT
“MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”
SUNTPESTE 15200
Conform ultimei actualizări a listei cu semnatarii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului” (23/12/2009) episcopii care au semnat Mărturisirea până în acest moment sunt şapte – trei aparţin Bisericii Greciei, iar egumenii athoniţi sunt deja cinci. Mărturisirea a fost semnată şi de mulţi alţi egumeni, preoţi şi mulţi credincioşi, iar înregistrarea de semnături continuă.
Episcopi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Mitropolitul Pantelimon de Antinoe
Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor
Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
Mitropolitul Serafim al Pireului
Mitropolitul Artemie de Raşka şi Prizreni, Kossovo şi Metohia
Mitropolitul Natanael de Nevrokopios (Bulgaria)
Episcopul Gheorghe (Schaefer) din Mayfield, Egumenul Mănăstirii Sfânta Cruce din Wayne, West Virginia
Egumeni athoniţi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:
Arhim. Hristodoulos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş – Sfântul Munte
Arhim. Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu - Sfântul Munte
Arhim. Filotheos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Karakalu - Sfântul Munte
Arhim. Agathon, Egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu - Sfântul Munte
Arhim. Nikodimos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu - Sfântul Munte
Textul „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” poate fi găsit la adresele:
Toţi acei clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a Mărturisirii Ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”.
Să trimită însă spre informare şi numele, prenumele, localitatea şi ţara, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr
Să fiţi siguri că această semnătură o veţi găsi în veşnicie în „cartea faptelor bune”, iar Sfinţii Ierarhi, Martiri şi Mărturisitori vă vor da sfânta lor sărutare şi îmbrăţişare frăţească mijlocind pentru voi la ceresul Împărat.
SFÂNTA MITROPOLIE DE DRIINUPOLE, POGONIANI ŞI KONIŢA
Nr. prot. 98
Noaptea Naşterii Domnului 2009
În Sfânta Episcopie
ENCICLICĂ 136,
TEMA: “A plecat cerurile şi S-a pogorât”.
Iubiţii mei creştini,
A.
Mare, dar şi de neînţeles pentru firea noastră omenească limitată, este taina înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul, Iisus Hristos.
„Cel neîncăput de toate cum încape în pântece?”, cântă sfinţitul imnograf plin de uimire. Adică: Tu, pe Care nu Te încape universul, cum încapi în pântecele Născătoarei de Dumnezeu? Şi aceasta nu este doar uimirea imnografului, ci a oricărui credincios, care încearcă să o explice cu raţiunea. Însă iarăşi, acelaşi imnograf va da şi răspunsul: „Unde Dumnezeu doreşte, se biruieşte rânduiala firii”. Când Dumnezeu hotărăşte ceva, legile fizicii sunt biruite. Nu sunt distruse, ci depăşite. După cum tot aşa se întâmplă cu înomenirea Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi.
B.
Fecioara Maria s-a înspăimântat când Arhanghelul Gavriil i-a adus la cunoştinţă că va deveni Maica Fiului lui Dumnezeu. „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Dar Gavriil o linişteşte: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1: 34, 35). Prin harul Sfântului Duh se va realiza această minune. Şi a adăugat: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1: 37). Iar când Dreptul Iosif, ocrotitorul Sfintei Familii, şi-a dat seama că logodnica lui „mai înainte de a fi ei împreună s-a aflat având în pântece” (Matei 1, 18), era firesc să încerce o răscolire şi o tulburare, până în momentul în care s-a gândit „să o lase în ascuns” (Matei 1, 19), să o izgonească pe ascuns ca să nu trebuiască să o vădească. Însă Dumnezeu îl linişteşte. În visul său îl vede pe „îngerul Domnului”, care-i spune: „Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta; căci ceea ce s-a născut într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).
Aşadar, este o Mare Taină înomenirea lui Iisus Hristos. Taină, pe care mintea omenească nu o poate cuprinde. Însă Taină, care doar prin credinţă poate fi înţeleasă, desigur până într-un anumit punct. Toţi cei care de-a lungul vremurilor au încercat să o explice prin capacitatea limitată a raţiunii, au sucombat şi au sfârşit în erezii, care mulţi ani au necăjit Biserica.
III.
O astfel de erezie este şi papismul; pentru că, dincolo de faptul că se distinge prin egoismul său arogant, l-a proclamat pe papa drept „Vicarius Christi” (Vicarul lui Hristos), adică reprezentantul lui Hristos pe pământ.
Dar ce legătură poate să aibă smeritul Iisus, care „a plecat cerurile şi S-a pogorât”, Care s-a născut şi a trăit atât de smerit, cu liderul lumesc al Vaticanului, care trăieşte în bogăţie şi care se identifică cu autoritatea lumească? Poate să-L reprezinte pe blândul Iisus Vaticanul, care prin intrigile şi, înainte de toate, prin „uniaţia” de inspiraţie satanică a răscolit şi continuă să răscolească lumea ortodoxă? Sau prin groaznicele crime ale „Sfintei Inchiziţii” şi ale aşa-numitelor „Cruciade”? Sau, mai mult, prin prozelitismul nedisimulat, pe care-l exercită între popoarele ortodoxe? Papismul, prin abaterea sa de la Credinţa Ortodoxă, a devenit cauza provocării în secolul al XVI – lea a marii schisme a protestanţilor, care s-au făcut mii de fragmente şi care au ajuns într-un aşa punct de decădere, încât „hirotonesc” preoţi şi episcopi dintre femei, şi aţâţă şi încurajează orice fel de abatere şi anomalie trupească…
IV.
Astfel, aşadar, oamenii nedesăvârşiţi au ajuns să considere Taina Dumnezeieştii Înomeniri a Domnului obiect de studiu pentru raţiunile lor bolnave. În loc să se închine cu smerenie Naşterii Domnului, permit egoismului şi mândriei să cerceteze „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.
Să-i lăsăm însă pe diverşii eretici şi să ne rugăm Domnului să-i lumineze pentru a-şi afla drumul mântuirii.
Noi, care am fost miluiţi de Dumnezeu să aparţinem Bisericii Ortodoxe, să-L primim cu smerenie şi cu inimă curată pe Iisus Hristos, care „a plecat cerurile şi s-a pogorât” pentru mântuirea noastră. Cu smerenie şi profundă bucurie, să alergăm în sfintele noastre biserici, să ascultăm umilincioasele şi minunatele tropare ale Naşterii Domnului, să ne împărtăşim „cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” - dacă, desigur, avem permisiunea duhovnicului nostru.
Ani mulţi, paşnici, sfinţi şi binecuvântaţi, precum se cuvine creştinilor ortodocşi.
Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos.
+ Episcopul Augustin
(Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987)
Postul Naşterii lui Hristos în Betleemul inimii
Fiecare posteşte cât iubeşte. Fiecare posteşte cât se iubeşte. Căci cine se iubeşte cu o iubire nepătimaşă şi fără egoism ştie din cercare că postul este maica sănătăţii sufleteşti şi trupeşti.
Canoanele şi sfintele rânduieli de post ale Bisericii noastre nu sunt „bariere ruginite” cum susţin unii, dar nici scopuri în sine şi nici obiecte ale adorării idolatre, cum înţeleg alţii. Sfintele Canoane şi sfintele rânduieli de asceză respiră de o integrală şi autentică „libertate a Duhului”. Tocmai de aceea, cartea bisericească de căpătâi care le însumează se numeşte „Pidalion” sau „Cârmă”. Oricine ştie că o cârmă nu este rigidă, ci mobilă. Ea reclamă vigilenţa, înţelepciunea şi îndemânarea cârmaciului pentru a feri corabia de o eventuală zdrobire de stânci. În plan duhovnicesc, sfintele canoane şi sfintele rânduieli ascetice constituie o cârmă duhovniceacă, nişte „bariere elastice”, nu rigide, care, sub îndrumarea bunului cârmaci duhovnicesc, ne oferă posibilitatea ca în spaţiul libertăţii Duhului să ne manifestăm iubirea faţă de Mirele sufletelor noastre, păstrând-o curată şi ferind-o de orice pervertire egoistă. Chiar dacă Postul Crăciunului este pe sfârşite, mă simt dator cu nişte răspunsuri şi explicaţii faţă de creştinii care mi-au adresat anumite întrebări şi şi-au exprimat anumite nelămuriri legate de felul de a posti cât mai corect, cât mai „matematic”, deşi - cu siguranţă - ar trebui să insistăm mai mult pe „matematica unui post duhovnicesc” continuu.
O doua perioadă de post ca lungime după Postul Mare (Marea Patruzecime) este Postul Naşterii Domnului, cunoscut şi ca Postul Crăciunului. Şi acest post numără 40 de zile, însă nu reclamă asprimea Postului Marii Patruzecimi. Începe pe 15 noiembrie şi se termină pe 24 decembrie.
Sărbătoarea Naşterii după Trup a Domnului nostru Iisus Hristos constituie a doua mare sărbătoare împărătească din calendarul creştin. Până la jumătatea veacului al IV – lea Biserica Răsăritului sărbătorea Naşterea şi Botezul lui Hristos împreună sub denumirea de „Epifania” în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie. „Epifania” sau „Teofania” este un plural în limba greacă şi înseamnă „Arătările”, respectiv „Arătările lui Dumnezeu”, desemnând desigur „Arătarea” Domnului ca prunc în peştera Bethleemului şi „Arătarea” Domnului la Iordan la vârsta de treizeci de ani, pentru a primi botezul lui Ioan, dar şi „Arătarea” sau manifestarea Sfintei Treimi în timpul botezului Mântuitorului.
Naşterea Domnului ca sărbătoare separată, pe 25 decembrie, a fost adusă în Răsărit din Apus spre sfârşitul veacului al IV – lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, care cel dintâi vorbeşte despre sărbătoarea Naşterii Domnului, o numeşte „maică a tuturor sărbătorilor” şi ne informează în anul 386 că „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta (a sărbătorii)”.
Prin divizarea sărbătorii odinioară unite şi consacrarea celor trei sărbători separate, a Naşterii pe 25 decembrie, a Tăierii-împrejur pe 1 ianuarie şi a Botezului pe 6 ianuarie, s-a creat şi aşa-numita perioadă de „Dodekaimeron” („Cele-12-zile”), adică perioada praznicală de pe 25 decembrie până pe 6 ianuarie. Aşa se face că în felul acesta s-a salvat vechea unitate a celor două mari sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului. Marea importanţă pe care a câştigat-o în conştiinţa Bisericii, odată cu trecerea timpului, noua sărbătoare a Naşterii lui Hristos, evlavia credincioşilor şi în mod deosebit a monahilor, au constituit condiţiile pentru consacrarea postului dinaintea Naşterii Domnului. Cu siguranţă, în acest proces un rol deosebit l-a avut şi postul Marii Patruzecimi (Postul Mare), care anticipează cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Sfintele Paşti. Ca şi sărbătoarea, la fel şi postul, ca pregătire pentru întâmpinarea Naşterii Domnului, a apărut la început în Apus, unde acest post se numea „Patruzecimea Sfântului Martin”, deoarece începea de la sărbătoarea acestui sfânt al Bisericii Apusene. Acelaşi lucru s-a repetat şi la noi, unde mulţi numeau Postul Naşterii Domnului „Postul Sfântului Filip”, deoarece începea în ziua următoare pomenirii Apostolului.
Primele mărturii istorice, pe care le avem despre postul dinaintea Naşterii Domnului, se urcă în Apus până în veacul al V – lea, iar în Răsărit până în veacul al VI – lea. Dintre scriitorii răsăriteni se referă la el Anastasie Sinaitul, Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, precum şi Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei.
Se pare că la început acest post era de o perioadă mică. Teodor Balsamon, care scrie în veacul al XII – lea - şi în consecinţă ne informează despre cele care erau în uz în timpul său -, îl numeşte „epta-imeron” (adică şapte zile). Însă sub înrâurirea Postului Mare s-a extins la 40 de zile şi Postul Crăciunului, dar fără a prelua asprimea celui dintâi. Poate că această notă istorică ar trebui să dea de gândit duhovnicilor care nu împărtăşesc pe credincioşii care nu au postit nu postesc 40 de zile. Să nu uităm că unii - din majoritatea botezată, dar necatehizată - au „dinţii înţelegerii de lapte”, sunt la nivelul „abecedarului” vieţuirii creştine, dar au intenţii bune, nu trăiesc în păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie şi nu cred că avem dreptul de a le rezerva un „Crăciun cu ieslea goală”.
Cum ar trebui să postim înainte de Crăciun? Pe toată perioada celor 40 de zile nu mâncăm carne, lactate şi ouă. Dar este permis să mâncăm peşte şi fructe de mare în toate zilele – fireşte, în afară de miercuri şi de vineri – de la început până pe 17 decembrie. De asemenea, dezlegăm la peşte şi de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică în orice zi ar cădea.
De pe 18 până pe 24 decembrie, ajunul sărbătorii, este permisă dezlegarea doar la untdelemn şi la vin – desigur, cu excepţia zilelor de miercuri şi vineri, care s-ar întâmpla, şi în timpul cărora ţinem post fără ulei. De asemenea, ar trebui să postim cu mâncare uscată în prima zi de post, 15 noiembrie, precum şi în ajunul praznicului, desigur, în afara cazului în care ar cădea sâmbătă sau duminică.
Însă în ultimă instanţă POSTUL înseamnă ÎNDEPĂRTAREA DE ORICE PĂCAT şi asta nu trebuie să uităm!!! Postul adevărat este îndoit: de bucate şi de păcate. Postul bineplăcut Domnului este înstrăinarea de răutăţi.
Sfântul Dorotei al Gazei scrie despre post următoarele: „De asemenea, suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului referitoare la mâncăruri, ci să ne abţinem de la orice păcat, aşa încât, precum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ferindu-ne de vorbirea împotrivă, de minciună, de vorbirea în deşert, de batjocură, de mânie şi, în general, de orice păcat pe care-l facem prin limbă. De asemenea, este nevoie să postim şi cu ochii, să nu privim la deşertăciuni. Să nu agonisim îndrăzneală prin ochi. Să nu examinăm cu de-amănuntul pe cineva prin neruşinare. De asemenea, ar trebui să ne oprim mâinile şi picioarele de la orice lucru rău. În acest fel postind cu un post bine- plăcut lui Dumnezeu, ferindu-ne de orice fel de răutate care se lucrează prin fiecare din simţurile noastre, ne vom apropia, precum am spus, de Sfânta Zi a Învierii renăscuţi, curaţi şi vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine”.
Aceste cuvinte ale Sfântului Dorotei despre postul pascal, ar trebui să le scriem cu toţii pe tablele de carne ale inimii şi să le „citim” ori de câte ori începem un post - din nefericire atât de doar general-alimentar – fie el chiar de o singură zi. Asta ca nu cumva să alergăm în zadar, păcălindu-ne că postim aşa cum trebuie, după literă, matematic, dar de fapt, pierzând esenţa şi folosul postului bineplăcut Domnului, sau cum a zis Mântuitorul, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila... Să nu se întâmple aşa, fraţii mei, cu nici unul din noi, iar pentru aceasta, Tu, Doamne, luminează-ne şi ne învaţă îndreptările Tale.
Pentru că în viaţă nimic nu e întâmplător, ci totul e proniator, cu atât mai mult consider că întâlnirea mea cu Sfântul Filumen pe Muntele Sionului a fost providenţială. Înainte de a ajunge în Ţara Sfântă citisem câte ceva despre nevoinţa sa şi despre încununarea acesteia cu moartea martirică.
Într-un moment de răgaz, am pornit cu sora Maria în Sfânta Cetate a Ierusalimului, căutând, precum cerbul însetat izvoarele cele curate şi răcoroase - după cuvântul Psaltirii - Preasfintele Locuri de Închinare care nu erau prevăzute în pelerinajul nostru de opt zile. Ne-am închinat în biserica Metocului Grădinii Ghetsimani care se află chiar în faţa Sfintelor Porţi ale Preasfintei Biserici a Sfântului Mormânt. Potrivit predaniei ortodoxe, Maica Domnului aici şi-a dat sufletul în mâinile iubitului ei Fiu şi Dumnezeului nostru, pentru că inima ei de maică nu suferea să se despartă de Mormântul cel de-Viaţă-izvorâtor şi de Mântuitoarea Golgotă. Tot aici s-au adunat Apostolii de la marginile lumii, aduşi de puterea Sfântului Duh, pentru a începe procesiunea îngropării „cortului lui Dumnezeu” în Ghetsimani. Aici ne-am închinat icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Maicii Domnului. Această icoană - cu trei zile înainte de praznicul Adormirii – „Paştele verii”, „foarte de dimineaţă”, după orele 4 dimineaţă, adică imediat după Sfânta Liturghie din Biserica Învierii şi din cea a metocului, este purtată într-o măreaţă şi plină de har litanie spre mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani, unde este depusă spre închinare. În această bisericuţă a metocului ne-am întâlnit cu două evlavioase închinătoare din Grecia, care, printre altele, ne-au întrebat dacă am fost la moaştele Sfântului Filumen. Foarte săritoare şi binevoitoare, ele s-au oferit să ne ducă până pe Muntele Sionului la Mănăstirea Sfintei Cruci, unde este şi Seminarul Teologic al Patriarhiei Ierusalimului şi unde se mai aflau pentru doar câteva zile moaştele Sfântului Filumen. Deşi stătuseră aici ani, peste câteva zile aveau să fie duse pentru totdeauna în Samaria, la Fântâna lui Iacov, acolo unde părintele Filumen a primit moarte mucenicească. Aflarea noastră acolo am tâlcuit-o ca pe o mare favoare a sfântului şi ca pe o mare binecuvântare a Cerului, pentru că eram pentru prima oară în Ţara Sfântă, iar Mănăstirea Sfintei Cruci de pe Sion şi Fântâna lui Iacov din Samaria nu făceau parte din programul pelerinajului nostru. Moaştele întregi ale Sfântului Filumen se aflau într-o raclă de lemn, prevăzută cu geam, şi erau depuse în partea stângă a Altarului Bisericii Mănăstirii Sfintei Cruci. În raclă, alături de capul Sfântului ne atrage atenţia un pahar acoperit cu un procovăţ roşu. Pe acoperământ se afla un bileţel pe care scria de mână în limba greacă „aima martyriou”, adică „sânge mucenicesc”. Ne-am închinat şi am cerut sfântului să mijlocească pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Ne-am întors de acolo plini de har şi de bucurie „nu din lumea aceasta”. Astfel a fost întâlnirea noastră cu Sfântul Filumen. Şi astăzi pomenim pe surorile noastre din Grecia care au arătat dragoste faţă de noi, „nemernicii din Ierusalim” şi ne-au călăuzit paşii spre Sfântul Filumen. Ne rugăm pentru ele şi le purtăm veşnică recunoştinţă.
Zilele acestea, am aflat cu bucurie de proclamarea oficială a canonizării Cuviosului Mucenic Filumen. Ceremonia a avut loc la Fântâna lui Iacov din Samaria, exact la împlinirea a treizeci de ani de la fericitul sfârşit mucenicesc al Egumenului aghiotafit.
Fântâna lui Iacov, amintită în Vechiul Testament (Facere 33, 19) şi în Noul Testament (Ioan 4), este unul din cele mai vechi Locuri de Închinare ale Patriarhiei Ierusalimului, fiind aşezată undeva la mijloc între Munţii Gheval şi Garizim, în regiunea Samaria. A fost păzită de-a lungul veacurilor de către Obştea Sfântului Mormânt ca lumina ochiului şi ne-a fost predată nouă contemporanilor ca o nepreţuită moştenire. Aici, au slujit Egumeni aghiotafiţi (din obştea Sfântului Mormânt), dintre care s-a distins Mitropolitul Sofronios de Gaza, care a început să ridice la Fântână, pe 30 august 1908, o biserică foarte frumoasă şi foarte încăpătoare, care, încă din 1920, a rămas pe jumătate neterminată. Se pare că Pronia divină a rezervat terminarea acesteia actualului Egumen - părintele arhimandrit Iustinos.
Acesta, în 1998, a ridicat pe temeliile vechi o biserică foarte frumoasă, vrednică de istoria şi slava Locului de Închinare numit Fântâna lui Iacov. A închinat-o Sfintei Fotini Samarineanca, căreia Domnul i-a descoperit la Fântână că El este Mesia, Hristos (Ioan 4). În partea nordică a bisericii a ridicat un paraclis în cinstea Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, de loc din Neapole, iar în partea sudică un paraclis în cinstea Egumenului aghiotafit Filumen, care s-a sfârşit silnic şi muceniceşte la Fântână pe 16/29 noiembrie 1979.
Pe acesta, care din tânără vârstă a venit la Ierusalim şi a primit schima monahală în obştea Sfântului Mormânt, iar preoţia în Maica Bisericilor, care a vieţuit cu cuvioşie şi a murit ca martir în urma unui atac nedrept, silnic şi plin de impietate la Fântâna lui Iacov pe 16/29 noiembrie 1979, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului a hotărât să-l aşeze în Aghiologhionul ei printr-o Hotărâre Sinodală, luată în cadrul celei de-a VIII –a Şedinţe din 11. 09. 2009.
Pentru aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri Preafericitul Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului a venit la Fântână împreună cu obştea arhiereilor şi preoţilor.
A fost primit călduros de către părintele egumen, arhimandritul Iustinos, de mulţi preoţi aghiotafiţi, dar şi din alte Biserici Ortodoxe, iar o mulţime de credincioşi umpluse deja până la refuz maiestuosul sfânt locaş, precum şi curţile lui.
După Utrenia cu Litie, a urmat Dumnezeiasca Liturghie sărbătorească, fiind condusă de Preafericitul Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, coliturghisind cu el Preasfinţiţii Mitropoliţi Ambrozios de Neapole şi Isihios de Kapitoliada, Preasfinţiţii Mitropoliţi din Biserica Ciprului - Neofitos de Morfos şi Isaia de Tamasos, Episcopul vicar Antonios de Avlonos, Înaltpreasfinţiţii Dorotei, Arhiepiscop de Avile şi Aristarh de Konstantina, Bătrânul Arhisecretar, o mulţime de preoţi aghiotafiţi şi din Bisericile Ciprului, Greciei, Rusiei, României şi Ucrainei, care conduceau grupuri de pelerini, în prezenţa Consulului General al Greciei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, a Consulului Ciprului în Israel, domnul Anastasios Tzoni, a reprezentantului diplomat al Ciprului pe lângă Autoritatea Palestiniană, domnul Taki Dimosthenus, şi a reprezentantului statului cipriot, ministrul Aimilios Nikolaos.
Dumnezeiasca Liturghie s-a săvârşit după toată rânduiala tipiconală şi cu toată buna-cuviinţă şi măreţia bizantină. Psalţii au cântat bizantin în limbile greacă şi arabă, iar credincioşii de diferite naţionalităţi - elini, ciprioţi, arabofoni, ruşi, români, ucraineni, s-au rugat cu umilinţă şi au participat la Taina Dumnezeieştii Iconomii pentru mântuirea noastră, adică a Întrupării, Răstignirii şi Învierii lui Hristos şi la Taina Dumnezeieştii Euharistii a sfinţirii şi a îndumnezeirii lor prin har. Într-adevăr, sărbătoarea a fost o mărturie a Ortodoxiei, o mărturie a adevăratului Dumnezeului nostru, Care este slăvit întru sfinţii Săi. Sfântul, prin care din nou a fost slăvit Dumnezeu, a fost Egumenul arhimandrit Filumen Aghiotafitul, care a primit moarte mucenicească la Locul de Închinare al Fântânii pe 16/29 noiembrie 1979.
Înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie s-a citit în faţa Uşilor Împărăteşti de către Preafericirea Sa Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, Actul Sinodal şi Patriarhal de aşezare Sfântului Filumen în Aghiologhion, deoarece a trăit cuvios, iar pentru credinţa sa a primit moarte silnică şi martirică la Fântână în timpul slujbei vecerniei.
Mult timp, arhiereii şi preoţii au oferit Dumnezeiasca Împărtăşanie credincioşilor, iar Preafericitul a adus minunata icoană a Sfântului Sfinţit Mucenic Filumen. Proclamarea solemnă a pomenirii Sfântului Filumen a constituit o sărbătoare a Fântânii, o sărbătoare a Bisericii Ierusalimului, a Bisericii Ciprului, a oraşului Neapole şi treptat va constitui o sărbătoare şi a altor Biserici Ortodoxe, care după proclamarea de acum de către Patriarhia Ierusalimului, îl vor aşeza în Aghiologhionul lor.
Ctitorul frumoasei biserici a Sfintei Fotini Samarineanca, cu paraclisele Sfântului Iustin şi Sfântului Filumen, Egumenul arhimandrit Iustinos, a mulţumit Preafericitului pentru hotărârea de aşezare în rândul sfinţilor a cuviosului mucenic, i-a oferit o preţioasă cruce de binecuvântare împodobită cu diamante, iar după Dumnezeiasca Liturghie a oferit Preafericitului, suitei sale şi tuturor celor prezenţi o bogată masă de post.
Despre descoperirea moaştelor Sfântului Sfinţitului Mucenic Filumen am tradus câteva fragmente din Omilia Înaltpreasfinţitului Ambrozie, Arhiepiscop de Neapole şi Samaria, omilie care a fost rostită în Sinodiconul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos pe 24 octombrie 1986.
„La Crăciunul din anul 1984, a adormit în Domnul Mitropolitul Claudios de Pellis şi l-am însoţit până la cimitirul nostru care este pe Muntele Sion. Atunci, patriarhul ne-a spus să facem mutarea părintelui Filumen.
Atunci când am deschis mormântul său, am scos trupul său şi l-am aşezat pe marmura unui mormânt de alături. Hainele sale erau pe jumătate putrezite şi le-au luat monahii ca binecuvântare pentru a le împărţi şi altora. Mâinile sale erau moi. Piciorul drept, de la gleznă în jos, se desfăcuse, pentru că ucigaşul său îl tăiase cu barda. La fel şi degetele de la piciorul stâng. Restul trupului său era nestricat, cu toate că stătuse în mormânt trei ani. Faţa... Deoarece a fost lovit cu barda, craniul îi era despicat şi îi lipsea nasul. Încă avea barba şi părul. Cineva a curăţat acolo trupul cu vin şi cu un burete, trup care, desigur, nu avea nici un fel de miros urât. Nu fusese mâncat de viermi, nu avea nicio crăpătură, niciuna. L-am apăsat pe piept şi pe pântece, iar acestea reveneau la locurile lor. L-au aşezat pe o năsălie şi l-au îngropat din nou în alt mormânt. Acolo a rămas până la Paştele anului 1985, când s-a făcut a doua sa mutare... L-au pus în biserică şi este precum trupurile Sfinţilor Gherasim şi Spiridon. Mă veţi întreba: Este sfânt? Sigur că este mucenic, deoarece a împiedicat un evreu să se roage într-un loc de închinare creştin. Când evreul a tras de clopotul casei sale, a ieşit afară părintele Filumen cu epitrahilul pe grumaz, deoarece în acea clipă citea vecernia. Evreul l-a apucat de barbă, l-a aruncat jos şi l-a lovit cu barda. Acela sărmanul a încercat cu mâinile să iasă afară, să scape... Am văzut apoi că scările erau pline de sânge. Prin urmare este mucenic.
Şi acum să vă spun o intervenţie minunată a părintelui Filumen.
Pe 28 octombrie 1985, patriarhul l-a însărcinat pe mitropolitul Paladios să săvârşească un Tedeum sărbătoresc într-o biserică îndepărtată. Însă a întârziat să se pornească. De aceea, ceilalţi fraţi îl sunau insistent. Însă nimeni nu ridica telefonul. S-au dus la camera sa şi au bătut la uşă, dar n-au primit nici un răspuns. L-au înştiinţat pe stareţul său, pe Vasilios al Cezareei, iar dimineaţă l-au găsit în camera sa căzut pe podea, aproape mort. Ce i se întâmplase? Leşinase de cu seară şi rămăsese aşa, fără simţire, până dimineaţă la 10. Pe podea... Au chemat primele ajutoare. Împreună cu Vasile al Cezareei a intrat şi monahul Sofronie, care avea cu el un degeţel al părintelui Filumen. Toţi plângeau. La un moment dat monahul Sofronios zice:
-Înaltpreasfinţite, îmi permiteţi să îl închin cu acest os al părintelui Filumen?
-Fă ce poţi. Ce să-ţi spun?
A scos osul şi l-a închinat la frunte zicând şi troparul: „Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor…”.
Numai ce l-a închinat, acela a respirat adânc şi a spus:
-Unde sunt? Unde sunt?
Aceasta este dovada sfinţeniei părintelui Filumen”.
Încheind, nu ne rămâne decât să-L slăvim pe Domnul Cel în Treime închinat şi „minunat întru sfinţi” şi să cântăm cu Sfântul Ioan Damaschin: „Bucură-te Sioane sfinte, Maica Bisericilor, locaşul lui Dumnezeu, că tu ai primit întâi iertarea păcatelor prin Înviere”, iar în zilele noastre te-ai împodobit cu moaştele Noului Cuvios Mucenic Filumen Aghiotafitul!
Sfinte Mucenice Filumen, roagă-te pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.
ROMA. Banca Vaticanului este suspectată de complicitate la spălare de bani prin intermediul unor conturi deschise în una din cele mai mari bănci din Italia, - scrie în numărul de astăzi cotidianul britanic „The Times” cu trimitere la cotidianul italian"Panorama".
Potrivit datelor prezentate în acest ziar, colaboratorii Serviciului Secret al Ministerului de Finanţe din Italia (UIF) au identificat nişte operaţii bancare care au pricinuit o fraudă statului Italian în sumă de circa 180 milioane de €.
Aceste operaţii bancare cum se presupune, au fost desfăşurate prin neglijarea instrucţiunilor de prevenire a fraudelor bancare. Este vorba despre nişte calcule care au fost efectuate prin departamentul băncii italiene UniCredit din Roma, nu departe de basilica „Sfântului Apostol Petru”. Acum reprezentanţii „Guardia di Finanza” – a Poliţiei Fiscale din Italia, s-au interesat şi de activitatea Băncii de la Vatican, cunoscute sub denumirea de „Institut al Serviciilor Religioase” (IOR).
Cum notează „The Times”, cercetarea efectuată astăzi asupra cazului activităţii „IOR” – este cea mai serioasă cercetare începând din 1982, an în care a suferit faliment „Banco Ambrosiano” a cărui acţionar principal era Banca de la Vatican (acelaşi „IOR” sau „Institut al Servicilor Religioase”). Potrivit cercetărilor în cauză, se crede că, una din cauzele falimentării băncii „Banco Ambrosiano” a fost aceea că Vaticanul a fost doar parţial responsabil de returnarea datoriei de circa 1,3 miliarde de dolari.
Lupta împotriva vaccinurilor: poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse
15.12.2009 11:04 - patriarhia.ru - tradus de Teodor Arktos
În ultimul număr al revistei „Ţerkovnâi Vestnik” (№ 23, 2009) este publicat un articol în care este prezentată poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse vizavi de problema noilor vaccinuri.
În urma mai multor discuţii şi analize purtate pe marginea acestui subiect a fost formulată o declaraţie din partea Consiliului Social-bisericesc de Etică Biomedicinală al Patriarhiei Ruse şi al Societăţii tuturor Medicilor Ortodocşi din Rusia în privinţa tuturor problemelor vaccinării din Rusia. Medicii de credinţă ortodoxă, bazându-se pe învăţătura Sfintei Evanghelii şi pe cunoştinţele ştiinţifice, au ajuns la următoarea concluzie:
— este nevoie de o perfecţionare a practicii de profilaxie prin vaccinare: utilizarea unor vaccinuri mai puţin periculoase decât cele folosite în Occident, creşterea nivelului de cunoştinţe în privinţa vaccinologiei în rândurile lucrătorilor medicali.
— desfăşurarea unor măsuri de informare în privinţa vaccinului şi cercetarea minuţioasă a tuturor criticilor argumentate a utilizării noilor vaccinuri apărute atât în studiile specializate, cât şi în ediiţiile de masă.
Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kantiotis:
BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL
Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.
(Omilia Mitropolitului Augustin Kantiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, duminică, 19.01.1986)
Marţi, 11/24 noiembrie 2009, profesorul emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena, domnul Gheorghios Galitis a fost primit de către Preafericitul Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului.
Domnul Galitis a fost invitat de către Patriarhia Ierusalimului ca să vorbească părinţilor aghiotafiţi (Sfântului Mormânt – n.tr.) despre dialogurile teologice în general, şi în special despre participarea Patriarhiei Ierusalimului la Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică după întâlnirea recentă din Pafos. Reprezentantul Patriarhiei în Pafos a fost profesorul Gheorghios Galitis, care a venit la Patriarhie şi înainte de această întâlnire, ca să îl informeze pe Preafericitul asupra mersului acestui dialog şi să primească îndrumări asupra manifestării poziţiei Patriarhiei faţă de acesta.
La întâlnirea domnului Galitis cu Preafericitul Patriarh Teofil al III-lea la Patriarhie, 11/24.11.2009, au fost prezenţi în jur de 40 de părinţi aghiotafiţi, arhierei, preoţi şi monahi. În prezenţa acestora şi a Consulului General al Eladei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, domnul profesor Galitis a susţinut o conferinţă despre dialogurile teologice bilaterale, şi în special despre cel al Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolică.
Principalele puncte ale conferinţei domnului profesor Galitis au fost următoarele:
Biserica Ortodoxă a fost caracterizată mai demult de către Harnack drept “o Biserică pierdută (destituită) şi osificată în conservatorisme, neavând nicio legătură cu Biserica Apostolică a primilor creştini”. De către distinsul bizantiolog Steven Runciman a fost caracterizată drept Biserică a secolului XXI, adică drept Biserica viitorului. Această schimbare de mentalitate asupra Bisericii Ortodoxe a avut loc, deoarece aceasta s-a făcut cunoscută prin emigranţii ruşi-ortodocşi în ţările Europei şi ale Statelor Unite ale Americii după Revoluţia rusă din anii 1920 şi de către emigranţii greci în aceste ţări după al II-lea Război Mondial. După Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolică a vrut să deschidă un dialog cu Biserica Ortodoxă “de pe poziţii egale”. Ca răspuns, Biserica Ortodoxă, în urma unei hotărâri comune în cadrul Consfătuirii Panortodoxe din Rodos (1964), a acceptat dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică.
Este adevărat că nu există progresul aşteptat de la acest dialog, că s-a cheltuit mult timp pentru discutarea celor ce ne unesc şi că abia acum se dezbat punctele care ne despart. Cu toate acestea, Bisericile Ortodoxe, cunoscând că posedă în ele însele plinătatea adevărului evanghelic în Hristos, participă la dialog prin teologi capabili, pentru a ajuta celelalte biserici creştine, să ajungă împreună cu noi la această credinţă, care este cea a Bisericii Apostolice.
Biserica Ortodoxă face acest lucru, împlinind cu fapta rugăciunea din timpul Liturghiei “pentru unirea tuturor”, simţind în profunzime durerea situaţiei tragice a divizării Bisericii, după 1054, şi responsabilitatea vindecării ei prin dialog. Pe celelalte confesiuni creştine, Biserica Ortodoxă le consideră biserici ce au la un loc cu învăţături drepte şi învăţături rătăcite şi care, în timp, prin dialog, sunt semnalate şi respinse. Unii membri ai Bisericii pot avea o părere diferită despre neparticiparea la dialogul teologic, însă nu pot să impună această părere întregii Biserici, care participă la acesta printr-o hotărâre comună.
În ceea ce priveşte dialogul cu Biserica Romano-Catolică, s-a reuşit la insistenţa ortodocşilor ca romano-catolicii să considere primatul papei nu desăvârşit, ci ca primul în sinod, conform Canonului Apostolic 34, precum şi pentarhiei patriarhiilor, pe care până acum nu le acceptau. Una dintre problemele acestui dialog este locul Uniaţiei, care rămâne deschisă pentru ortodocşi.
La întâlnirea recentă din Pafos, au fost dezbătute anumite articole ale textului de lucru, care a fost pregătit înainte cu un an în Creta. Celelalte articole se vor discuta în anul următor la Viena. Desigur,textul nu implică semnarea unei uniri cu Biserica Romano-Catolică, după cum s-a mediatizat recent în mod eronat de către anumiţi ortodocşi neinformaţi adecvat.
Actul va fi supus spre aprobare Bisericilor şi va fi evaluat în sinoade împreună cu alte elemente – rezultat ale dialogului din trecut şi din viitor pentru unirea care nu va avea loc curând, după cum susţin unii, ci după o lungă perioadă de pregătire, după o lucrare de îndepărtare a impedimentelor teologice, care o împiedică acum, la momentul pe care doar Dumnezeu îl cunoaşte. De la noi Dumnezeu cere să fim doar unelte utile în mâinile Sale.
La propunerea Preafericitului, Domnul Galitis a citit părinţilor aghiotafiţi expunerea făcută către PF Sa şi către Sfântul Sinod, expunere sugerată asupra întâlnirii ortodocşilor şi romano-catolicilor în Pafos şi a textului studiat de către ei.
Preafericitul a mulţumit domnului profesor Galitis pentru informarea sinceră, clară şi detaliată asupra participării Bisericii Ortodoxe la dialogurile teologice bilaterale şi pentru reprezentarea de către el a Patriarhiei Ierusalimului în lărgimea “Duhului de viaţă făcător şi nu a literei care ucide” (II Corinteni 3, 6).
Domnul profesor Galitis a mulţumit Preafericitului pentru onoarea de a reprezenta Patriarhia la dialog şi pentru invitaţia de a vorbi aghiotafiţilor – jertfelnicilor păzitori ai Preasfintelor Locuri de Închinare, adică ai spaţiului geografic a Revelaţiei adevărului lui Dumnezeu, descoperit în Hristos Iisus, spre mântuirea neamului omenesc.
