Arhimandritul Ioil Konstantaros:
 

Lectura apostolică de Duminică, 27 decembrie:

Duminica de după Naşterea lui Hristos şi pomenirea Sfântului Ştefan, Întâiul-Mucenic şi Arhidiacon

(Fapte Apostolilor 6:8-7:5, 47-60)

        Sunt destui creştini care pun următoarele întrebări importante: Cum poate cineva să fie luptător (combatant), dar în acelaşi timp să nu depăşească limitele permise? Cum este posibil să împletească îndrăzneala şi combativitatea cu lipsa de răutate? Şi cum, în două cuvinte, se va lupta „după lege”, aşa încât să avem şi urmări binecuvântate?

       La această serioasă problematică, vine să ne dea un răspuns corect pericopa noastră apostolică care este dedicată Întâiului Mucenic Ştefan, pe care ni-l pune înainte Sfânta noastră Biserică.

       Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere”, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.

        Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor.

        Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile” lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic!

        Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.

      Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie, fraţii mei, şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi.

        Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea (1)!

        Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.

        În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova”, adică victimele societăţii americane „Skopia”, în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos.

        Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie” deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos.

        Fraţii mei, foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan.

        Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri mai de bază:

      a) râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi

       b) nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine.

        Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.

       Iubiţii mei, vulturul, pentru a se ridica pe înălţimile culmilor, pentru care şi este creat, are nevoie şi trebuie să aibă antrenate bine ambele lui aripi. Cu o singură aripă, nu numai că nu va putea niciodată să zboare, dar încercând, va fi chiar o privelişte lamentabilă.

        Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Amin.

 

               Traducere din elină: monahul Leontie

1. ανεξικακία înseamnă şi “toleranţă, îngăduinţă, îndurare”.