Arhimandrit Ioil Konstantaros Lectură apostolică la Duminica a II – a din Postul Mare

Arhimandrit Ioil Konstantaros

Lectură apostolică la Duminica a II – a din Postul Mare

(Evrei 1, 10 – 2, 3)

          Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”.

          Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” - aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre. Este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, „Cel deofiinţă cu Tatăl”, Care a creat toate din nimic; atât cele văzute (cele pe care le privim şi continuu le descoperim), cât şi cele nevăzute pe care le „sesizăm” şi le trăim prin Dreapta noastră Credinţă, cum este de pildă întreaga lume a oştirilor îngereşti.

          Desigur că, practic, aceasta însemnă că noi credincioşii nu trebuie să ne temem de absolut nimic în viaţa noastră, ci să luăm curaj şi putere din dumnezeiasca putere a Domnului nostru şi să ne continuăm calea noastră de nevoinţă. Şi, aşa cum este firesc, noi ştim că toate făpturile se vor învechi odată şi se vor schimba, Domnul însă va rămâne totdeauna viu în veci, iar împărăţia Lui nu va cunoaşte niciodată sfârşitul. „Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.   

De asemenea, un alt mare adevăr dogmatic la care medităm în lectura noastră apostolică este despre cum sfinţii îngeri, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, sunt „duhuri slujitoare”; adică unelte slujitoare ale Sfatului lui Dumnezeu, care sunt trimise de El ca să ne slujească, aşa încât noi să moştenim mântuirea. Şi ce teamă, fraţii mei, ar trebui să simtă fiecare credincios, atunci când conştientizează că din binecuvântata clipă a dumnezeiescului Botez a primit ca străjer-ocrotitor pe viaţă pe Îngerul lui păzitor! Atât de mult s-ar cuveni să ne preocupe acest gând, încât să ne facă să ne străduim mult în lupta cea sfântă a virtuţii şi a sfinţeniei! Şi doar această realitate a îngerului păzitor este suficientă să ne inunde sufletul de bucurii cereşti şi să ne umple întreaga existenţă cu un sfânt entuziasm.  

Aşadar, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să luăm aminte. Şi chiar lucrul acesta ni-l subliniază foarte clar în continuare acelaşi mare apostol. Se cuvine, zice, să fim atenţi din ce în ce mai mult la dumnezeieştile cuvinte, deoarece există pericolul să fim târâţi  şi înşelaţi şi – vai! - să naufragiem duhovniceşte. Şi să nu creadă cineva că este chipurile puternic sau de neclintit. Iubiţii mei, este atât de uşor să ne abatem de la drumul nostru drept, încât nu vă imaginaţi! Este suficient ca doar o privire să aruncăm în realitatea persoanelor şi a faptelor, şi cu amărăciune ne vom încredinţa de mulţimea nenumărată a naufragiilor morale şi dogmatice, tocmai pentru faptul că mulţi inşi şi-au început viaţa creştină fără atenţia necesară şi fără resursele necesare. Iar una dintre primele resurse duhovniceşti este, fără îndoială, sfânta şi mântuitoarea frică de Dumnezeu.

Această necesară atenţie priveghelnică ne va mântui la propriu de valurile şi curentele al căror scop este să ne abată din drumul nostru duhovnicesc. Să amintim atât de anticreştinele idei sau modul de viaţă nestatornic şi cu două feţe - care e consfinţit de acum, aproape fără proteste chiar de către oamenii Bisericii - şi care îl îndobitoceşte pe om?

Să amintim de atât de multele predici eretice, care se propagă şi se retransmit sistematic de către mass-media sau să plângem pentru predicile ecumeniste ale „capilor”, care cu siguranţă provoacă cea mai mare stricăciune în sufletele credincioşilor şi ale necredincioşilor? Se pare că şi cuvântul Domnului nostru: „De va fi cu putinţă să înşele şi pe cei aleşi”, comparativ cu trecutul, se împlineşte îndeosebi în zilele noastre. Aşadar, trebuie atenţie. Atenţie pentru a asculta nu orice sau pe oricine, ci predica dreaptă şi autentică a Sfintei Evanghelii, aşa cum este ea exprimată de către Sfinţii noştri şi luare aminte şi ataşament faţă de Sfânta Lui Lege, ca în cele din urmă să nu ne pierdem sufletul nostru nemuritor; să dobândim veşnica Împărăţie care ne aşteaptă de la întemeierea lumii. Atenţie priveghelnică pentru că, în cele din urmă, orice încălcare şi neascultare a Legii Dumnezeieşti are ca urmare dreapta răsplătire a pedepsei.

Zică lumea ce vrea. Propovăduiască falşii teologi înşelaţi că chipurile iubirea lui Dumnezeu nu va lăsa pe nimeni să se piardă şi să se chinuiască în iad. Fraţii mei, aceasta este o predică demonică, al cărei scop este ca sufletele noastre nemuritoare să se chinuie veşnic în iad. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde în acelaşi timp în ea şi dreptatea lui Dumnezeu, pe care cei neatenţi şi nepocăiţi o vor primi ca pe o dreaptă mânie. Şi tocmai pentru că suntem neputincioşi şi lesne schimbători şi tributari păcatului strămoşesc, ar trebui ca prin harul lui Dumnezeu să ne revenim imediat şi să ne pocăim, atunci când simţim că ceva nu merge bine în drumul nostru duhovnicesc.

Dea Sfântul Dumnezeu să înţelegem aceste adevăruri şi cu smerenie, dar şi prin luptă aspră, să rămânem pe binecuvântatul nostru drum al prea sfintei voinţe, care este îndrumată de către Însuşi Începătorul Credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Mitropolitul Augustin de Florina:

Omilie la pomenirea Sfântului Teoclit

26 februarie

Un mag devine creştin

          Iubiţii mei, unul din cei mai sălbatici prigonitori ai creştinilor a fost Nero. Nero era  împărat la Roma în anul 67 d.Hr. A decretat prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au mărturisit atunci. În această omilie vom vorbi despre o familie, care a trăit în epoca lui Nero şi toată a primit martiriul pentru Hristos.

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS: Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie

- 25 februarie -

„Smerenia sfinţilor”

          Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.

         

PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS: ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) ÎI TERORIZEAZĂ PE PREOŢI ŞI ÎI CALOMNIAZĂ PE LUPTĂTORII PENTRU ORTODOXIE

PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS:

ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA)

 ÎI TERORIZEAZĂ PE PREOŢI

ŞI ÎI CALOMNIAZĂ PE LUPTĂTORII PENTRU ORTODOXIE

          1. Filocatolicii nu se neliniştesc. Planul se aplică.

          Toţi aceia care au planificat şi aplică subjugarea ortodocşilor faţă de papa aveau până acum toate motivele să fie mulţumiţi, pentru că vedeau că, în ciuda existenţei anumitor reacţii, planul înainta şi sperau că la o nouă Ferrara-Florenţa vor reuşi acceptarea şi semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniaţii.

          Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), acum condiţiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florenţa, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (ἀγαπισμοῦ) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi.

          Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare - desigur cu lăudabile excepţii - sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este  - după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă - al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.

          Toate încercările de reacţie şi de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole şi studii, prin texte apologetice semnate de clerici şi monahi, nu au neliniştit serios cercurile filocatolice şi ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat şi cu epitete ornante pe măsură şi cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credinţă. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite oraşe, în care lumea a preţuit şi preţuieşte aşezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăţi (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice şi ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis şi trimit un mesaj greşit că lumea l-ar urma pe patriarh şi ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotişti! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidenţă şi întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial şi să ne diminueze influenţa, catalogându-ne drept neascultători şi schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei ce propovăduiesc erezia şi nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă şi de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul şi poporul, pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă ce se întâmplă, să se neliniştească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm şi de ceilalţi, şi – desigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei şi a rătăcirii?

          2. Se schimbă imaginea. Ameninţări şi calomnii.

          Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea şi punerea în circulaţie a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici şi monahi şi mii din popor, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesiile. Susţinerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloţi izolaţi se prăbuşeşte. Episcopi renumiţi printr-o înaltă teologie şi chiar altă pregătire şi printr-o morală ireproşabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriţi şi ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareţi merituoşi, ieromonahi şi monahi, clerici şi monahi curajoşi şi viteji şi mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.

          Scenariul s-a schimbat şi va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioşi. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăinţă şi fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă uşoară, ca pe o nouă uniaţie, adică a ne uni păstrându-ne fiecare cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios şi înşelător.

          Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor şi pentru Ortodoxie, că de acum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjaţi, să se tulbure şi să ameninţe. Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat ameninţări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” acţionând şi intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicţii bisericeşti, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-şi exercite jurisdicţia doar în Sfântul Munte şi în toate regiunile elene ce aparţin jurisdicţiei lui. Pe 29 august din Cetate a ameninţat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înainte-mergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut şi el „capetele pe tipsie” ale curajoşilor luptători şi mărturisitori. Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca faţă de eretici, ci pedepsitor şi răzbunător. A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor şi a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credinţă”. Actul patriarhal a funcţionat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat şi falsificat textul „Mărturisirii...”, ci şi pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un paşaport, o punte, pentru a trece - în sfârşit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului şi a dialogului teologic cu papa. Şi, în plus, Ierarhia esenţialmente a rămas surdă şi nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.

          Din nefericire, ameninţările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ştafeta, arhierei care, se pare, cedează uşor la propuneri şi constrângeri. Doi din ei aplică un plan de terorizare a preoţilor lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistenţa ortodoxă împotriva ecumenismului. În acelaşi timp, defăimează şi clevetesc pe cel ce scrie rândurile de faţă cu nerozii şi fabulaţii, creaţii ale imaginaţiei lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La sinaxele preoţeşti pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii...” şi au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub ameninţarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuţie fie pro, fie contra ecumenismului şi a papei. Şi nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândreşte şi-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale evmedievale  – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în faţa ochilor înmărmuriţi ai credincioşilor cărţi care conţineau „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Fapta sa ne aminteşte de arderea a 26 de sfinţi mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii şi cât de mare e slăbiciunea minciunii în faţa Adevărului.

          Încercând arhiereii cu pricina să clatine şi încrederea clericilor, respectul şi dragostea lor faţă de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârşire neîntemeiate, unica armă a oamenilor laşi şi a bărbăţiei şi onestităţii lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroşti cu noroi şi aduci acuzaţii murdare, şi desigur în absenţa celui calomniat. Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoţii, şi nu persoanele lor care nu merită să le respecţi, ne ferim în prezent să publicăm numele lor şi să combatem clevetirile lor false şi neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învredniceşte să fim huliţi şi să fim clevetiţi pentru Adevăr şi Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoştinţă a acestor ameninţări şi calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de aceşti episcopi  nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează, pentru a ne păzi anticipativ de toţi aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile şi smintelile. Încă şi pentru a informa pe abuzatorii demnităţii arhiereşti, care tiranizează despotic şi lumesc pe clerici şi turma, că şi ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului şi ai ecumenismului şi de păstorii năimiţi, care îşi părăsesc oile şi nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele şi lâna lor (Ioan 10, 1-15).

(tradus din elină: monahul Leontie; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 19/2/2010)

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU: "Ecumeniştilor şi tuturor ereticilor, ANATEMA!"

MITROPOLITUL 
SERAFIM DE PIREU:

"Ecumeniştilor şi tuturor ereticilor, ANATEMA!",

Mitropolitul Serafim de Pireu,  în mijlocul Bisericii, a făcut ceea ce trebuiau să facă de mult timp toţi episcopii noştri :

 În cadrul slujbei Sinodiconului Ortodoxiei, ieri, Duminica Ortodoxiei 2010, Mitropolitul Serafim de Pireu a rostit anatema Părinţilor Bisericii asupra papistaşilor, protestanţilor, dar a şi tovarăşilor lor ecumenişti.

          "Ecumeniştilor şi tuturor ereticilor, ANATEMA!", au fost cuvintele care au ieşit de pe buzele mărturisitorului ierarh şi s-au auzit în toată lumea prin postul radiofonic al Bisericii de Pireu.

 Să se sfinţească gura ta, părinte Serafim, mulţi ani facă ţie Domnul Dumnezeu!

 Felicitări Mitropolitului de Pireu! Vrednic este!

          Felicitări Mitropolitului de Pireu pentru că ţine calea împărătească, calea de mijloc pe care ne-o recomandă Sfinţii Părinţi, iar în lupta împotriva ecumeniştilor este în prima linie, luptând şi răspunzând mereu cu „prezent”, iar pe schismatici şi dizidenţi îi pune la respect. Exact cum Hristos aşteaptă de la episcopii Săi să acţioneze.

 Să avem rugăciunea Înaltpreasfinţiei Voastre, Stăpâne, iar Dumnezeu să vă dea luminare şi curaj să mărturisiţi cu aceeaşi înţelepciune şi îndrăzneală Credinţa noastră! 

I.F.   

Arhimandritul Ioil Konstantaros: Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea  prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că  această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă într-o percepţie mai generală s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele "norului" Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.

          Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?

          Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?

          Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele "biserici" care există în lume?

Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că "un plămân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte".

Din nefericire, fraţii mei - şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim - din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile "au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n. tr.). Doamne, miluieşte!...   

Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi "bine-cuvântarea" («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul... (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar – n. tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie! 

Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt  un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul "mutant (preschimbat)", care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate... şi chiar însăşi viaţa noastră!

Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.

"Să orăcăie broaştele" ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii" sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină" înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.

Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.

Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se "va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, "într-un singur trup şi cu o singură gură", vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!

Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL - Nesănătoasa epidemie ecumenistă

MITROPOLITUL ARTEMIE DE KOSOVO:

 O ADUNARE A TRÂMBIŢELOR

 „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică” (Cuviosul Iustin Popovici)

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL - Nesănătoasa epidemie ecumenistă

-COMUNICARE PREZENTATĂ ÎN CADRUL CONGRESULUI  INTER-ORTODOX “ECUMENISM – NAŞTERE, AŞTEPTĂRI, DEZAMĂGIRI”, TESALONIC, 2004 -

   

          Ecumenismul este un prunc născut la începutul secolului XX. A cunoscut o metamorfoză în Consiliul Mondial al Bisericilor la mijlocul veacului, ca în prag de mileniu să-şi tragă ultima suflare, fiind respins cu tărie. Din nefericire a supravieţuit acestei crize, continuând să tulbure Biserica lui Hristos şi în secolul XXI.

          Această Conferinţă teologică despre ecumenism, după smerita noastră părere, este una mult prea târzie, însă nu fără de nădejde. Aşadar, mulţumim lui Dumnezeu, precum şi tuturor celor ce s-au străduit să facă posibilă această aleasă întrunire, pentru a ne oferi ocazia dezbaterii problemelor ecumenismului din diferite perspective, lucru de mare folos tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca şi Bisericii în întregul ei, precum şi fiecărui creştin binecredincios. Credem că această întrunire va ajuta Biserica să adopte poziţia cuvenită privitor la cea mai recentă şi mai primejdioasă erezie ecleziologică – pe care binecunoscutul teolog, părintele Iustin Popovici, a numit-o pan-erezie, deoarece adună toate ereziile cunoscute până acum în istoria Bisericii.
          Au fost şi încă vor mai fi multe discuţii la această aleasă adunare despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească – Biserica Ortodoxă, cât şi despre noţiunea de ecumenism în sine. Prin urmare, nu vom insista mult asupra acestor concepte în expunerea noastră. Întrebarea ce o vom pune este:“ În ce măsură şi în ce fel se opune Biserica Ortodoxă Sârbă ecumenismului? Prin cine şi în ce fel această opoziţie s-a manifestat şi se manifestă până în ziua de astăzi?”

          Conştiinţa că nici o biserică ortodoxă locală nu a rămas nepătată şi neatinsă de epidemia ecumenistă este un adevăr dureros. Unele au fost influenţate mai mult, altele mai puţin. Însă este mângâietor şi încurajator faptul că în fiecare biserică ortodoxă locală au existat şi încă mai sunt persoane şi obşti – pilde sfinte şi luminătoare -, care se opun cu stăruinţă, prin cuvântări şi scrieri, pătrunderii ecumenismului în deplinătatea Ortodoxiei [1]. Poate că aceştia nu sunt mulţi, poate că nu sunt îndeajuns de legaţi unii cu ceilalţi şi nu sunt aliaţi într-o front comun de apărare, însă mai înainte de toate, toţi aceşti luptători sunt uniţi cu Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos şi cu toţi Sfinţii Bisericii Ortodoxe – care de-a lungul secolelor s-au nevoit şi au luptat pentru neprihănirea credinţei ortodoxe – şi prin sfinţi, şi cu ajutorul lor, sunt uniţi unul cu celălalt. Aceasta ar putea fi „turma mică” pe care Domnul a mângâiat-o în Evanghelie, atunci când a zis: «că a binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia» (Luca 12:32). În Biserica Ortodoxă Sârbă, cel dintâi şi cel mai de seamă oponent al ecumenismului a fost şi rămâne părintele Iustin Popovici, de fericită pomenire, care i-a întărit pe toţi prin cuvinte şi fapte de mărturisire, insuflând multora râvna sa. Părintele Iustin a exprimat lămurit poziţia sa teologică ortodoxă asupra ecumenismului în binecunoscuta sa carte Biserica Ortodoxă şi ecumenismul [2] unde a dat o definiţie scurtă dar cuprinzătoare a ecumenismului: «Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie”». Părintele Iustin conturează aici cel mai bine întreaga anormalitate şi diformitate a ecumenismului, aşa cum se arată în timpul nostru, punându-l să se reflecte în oglinda adevăratei Biserici a lui Hristos, cea Una. Iar aceasta a făcut-o înfăţişând învăţătura apostolică drept-slăvitoare despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Tradiţie în chipul cel mai limpede şi plin de înţeles: “Numai dacă are cineva cunoaşterea adevărată şi deplină a învăţăturii lui Hristos îi este cu putinţă să discearnă cu uşurinţă şi să recunoască toate învăţăturile mincinoase şi eretice.”

           Obârşiile ecumenismului ca mişcare de unire a creştinilor, progresul şi evoluţia sa istorică – precum şi feluritele curse în care au căzut şi continuă să cadă mulţi creştini ortodocşi, incluzând chiar şi o parte din cler şi mulţi episcopi -, au fost înfăţişate şi descrise sistematic de către ieromonahul Sava Janjic din obştea Mănăstirii Decani, în cartea Ecumenismul şi vremea apostaziei [3] , unde ecumenismul este clar definit mai înainte de toate ca o „erezie ecleziologică”, al cărei scop este să preschimbe Trupul lui Hristos (Biserica) într-o „organizaţie ecumenistă”, lovind astfel la însăşi rădăcina credinţei ortodoxe – Biserica. De fapt ecumenismul – potrivit părintelui Sava -, caută să „corecteze” arbitrar învăţătura dumnezeiesc-omenească a Domnului Hristos, reducând-o la nivelul unui concept social, umanist şi pacifist, încercând să-L înlocuiască pe Însuşi Hristos Dumnezeu cu omul european ateu şi secularizat. Din pricina văditei sale poziţii anti-ecumeniste, cartea părintelui Sava a fost atacată de către mulţi şi chiar interzisă la vânzare în librării şi pangarele bisericeşti; totuşi, nimeni nu a încercat, cu atât mai puţin să fi izbutit, în a tăgădui sau a contesta oricare din lucrurile prezentate în ea.

           Mai recent, campionul opoziţiei şi rezistenţei anti-ecumeniste în Biserica Ortodoxă Sârbă a fost şi rămâne Sfântul Cneaz Lazăr [4] ” , o revistă publicată în Eparhia de Raska şi Prizren în ultimii doisprezece ani. Aceasta urmăreşte cu atenţie toate evenimentele ecumenice şi prezintă comentarii, articole, recenzii şi opinii ale tuturor celor pentru care păstrarea neîntinată a credinţei Ortodoxe reprezintă grija cea de căpătâi în viaţă, virtute mai importantă decât însăşi viaţa. Publicaţia găzduieşte articole de combatere şi traduceri ale scrisorilor, hotărârilor şi mărturiilor mănăstirilor din Sfântul Munte asupra feluritelor probleme. Când în domeniul teologiei se afirmă „ecumenicizarea practică” – atunci dialogul dintre ortodocşi şi neortodocşi încalcă hotarul şi pune în discuţie adevărul credinţei ortodoxe şi neprihănirea Bisericii -, vocea conştiinţei se face auzită mai întâi la monahii Sfântului Munte, apoi la diverşi profesori şi studenţi teologi din Tesalonic, din Atena, respectiv din rândul altor biserici ortodoxe. Sfântul Cneaz Lazăr prezintă astfel de studii, apeluri şi proteste în paginile sale, lucrări ce contribuie mult la întărirea rezistenţei împotriva ecumenismului în inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Printre aceste texte se numără şi cele ce au criticat hotărârile de la Balamand, împreună cu scrisoarea trimisă de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos către Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu la sfârşitul anului 1993, precum şi raportul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos asupra dialogului dintre ortodocşi şi anti-calcedonieni purtat la Chambésy în noiembrie 1993 şi multe altele.

         Şi din partea unor persoane şi obşti creştineşti dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe Sârbe există numeroase studii şi atitudini asemănătoare. Demn de menţionat este un text al monahului Ilie, intitulat Ceva mai rău decât ecumenismul [5], în care se prezintă mărturii zguduitoare despre rugăciunile ecumeniste făcute împreună de ortodocşi, romano-catolici şi musulmani la începutul anului 1992 în Bosnia şi Herţegovina. Legat de aceasta, eparhia noastră a scris un scurt comentariu numit Dumnezeu nu poate fi corupt [6], în care se arată cum aceste încălcări ale Predaniei Sfinţilor Părinţi şi ale Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe duc direct, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la conflicte inter-etnice şi vărsare de sânge.

        Acesta a fost chiar motivul pentru care Sfântul Sinod al Episcopilor a emis o hotărâre [7] la sfârşitul anului 1994, spre a ne pregăti să prezentăm o scurtă trecere în revistă a istoriei Consiliului Mondial al Bisericilor, precum şi examinarea prezenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe în CMB. Dând curs acestei hotărâri a Sfântului Sinod, în mai 1995, am prezentat Sfintei Adunări Episcopale următorul raport din care, nădăjduim, poziţia personală faţă de CMB şi ecumenism va fi limpede înţeleasă.

          S-a explicat, mai înainte de toate, că însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” este de neconceput, deoarece Sfinţii Părinţi ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au statornicit că există doar „Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, nu mai multe. Iar o răstălmăcire a acestor adevăruri de credinţă poate ridica sau crea orice gen de „consiliu” sau „uniune” cu un statut de super-biserică. Apoi, pe scurt, s-a prezentat istoria creării CMB în 1948, arătând cum îşi are rădăcinile într-o erezie modernă – a-tot-erezia numită ecumenism -, răspândită la sfârşitul secolului al XIX-lea în sânul protestantismului, pentru a răspunde crizelor sale ideologice. Abia mai târziu această mişcare şi ideile ei anti-ecleziale (precum aşa-numita „teorie a ramurilor”) a ajuns să fie adoptată şi acceptată treptat de către unele biserici ortodoxe locale care s-au alăturat CMB, devenind mai apoi membre organice.

         Biserica Ortodoxă Sârbă a rezistat timp îndelungat acestei ispite a ecumenismului. În cele din urmă, totuşi, a devenit şi ea membru al CMB în 1965 şi, silindu-se să nu rămână în urma pildei date de celelalte biserici ortodoxe locale care deveniseră anterior participante, s-a implicat activ în toate dialogurile şi activităţile ecumenice, indiferent cât de potrivnice erau tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

În continuare se vor prezenta câteva extrase din raportul către Sfânta Adunare a Episcopilor.

I. Înfiinţarea C.M.B.

 

          1. Însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conţine întreaga erezie a acestei organizaţii pseudo-ecleziale.

           Biserica este Una şi Sobornicească şi în ea viază tot Adevărul, tot Harul şi toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ şi le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una şi Sobornicească pentru că îi adună pe toţi cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăşi ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă şi inacceptabilă cunoştinţei şi conştiinţei ortodoxe.

         2. Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este  ceva nou şi necunoscut; s-a scris şi s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii şi se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece loveşte la însăşi rădăcina Credinţei Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizaţie socială”, golită de toate însuşirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.

         Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897, la Conferinţa celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creştine. Conferinţa de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învăţături teologice. Potrivit acestei concepţii, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiţii), în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol, şi în doar două taine: Botezul şi Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe aşa-numitul „Principiu al toleranţei”, privind învăţăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”. A treia invenţie a Conferinţei de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmaţia că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.

         O dată sădită, sămânţa cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mişcări creştine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinţei şi organizării bisericii. În acelaşi timp era activă şi mişcarea „Viaţă şi lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creştinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieţii practice. Din aceste două mişcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, ia fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente şi câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei şi Mitropolia Rusă din America.

        3. Din păcate, unii ierarhi şi teologi ortodocşi nu au rezistat acestei ispite a modernismului şi secularismului multă vreme şi, curând, s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credinţe eretice.

         Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice: „…apropierea între diferitele Biserici creştine şi frăţietatea între ele nu sunt excluse de către diferenţele de doctrină care există între ele…” Enciclica susţine mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea şi avansarea acestei uniri binecuvântate”; numeşte felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine şi venetice, ci înfrăţite, făcând parte din casa lui Hristos” şi „împreună moştenitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6). Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creştine să se facă în acelaşi timp de către toate bisericile”. Această cerinţă a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preţ scump: schisma internă, atât între Biserici cât şi între credincioşi.

        Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauţie în privinţa ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ţinut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanţii Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Albaniei, care au luat parte la întrunire, au respins participarea la Mişcarea Ecumenică Mondială şi CMB (care tocmai se înfiinţase), condamnându-le ca eretice.

       4. Totuşi, această râvnă a ortodocşilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toţi conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste şi nebisericeşti (de pildă, „apropierea oamenilor şi a naţiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiaşi an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică şi-a trimis reprezentanţi permanenţi la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei şi a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocşii au început să se întreacă unii cu alţii care să fie mai ecumenist.

        Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoţit de declaraţii separate ale unor reprezentanţi individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparţinând Scaunului Constantinopolei – declaraţii care nu au nimic în comun cu poziţiile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Hotarele aşezate de Părinţii noştri între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, Hristos şi Veliar au fost încălcate. Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esenţă, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declaraţii a fost de a dezvolta în rândul creştinilor ortodocşi conştiinţa că sunt fraţi în Hristos cu neortodocşii şi împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri şi conferinţe, tipărite în cărţi şi reviste, şi emise la radio şi televizor. Şi toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtăşirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al aşa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda şi trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.

II. Biserica Ortodoxă Sârbă se alătură CMB

 

         Urmând exemplului dat de celelalte biserici ortodoxe locale, îndeosebi de Patriarhia Constantinopolei, Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut încă de la început eforturi să se ţină în pas cu vremurile. Deşi nu era încă formal membră a CMB, a iniţiat contacte strânse şi dese cu acest „consiliu al ereziei” – aşa cum l-a numit părintele Iustin -, şi a început să primească vizite oficiale din partea membrilor CMB, mai ales persoane responsabile cu asistenţa inter-eclezială, precum d-l Tobias, d-l Maxwell şi d-na Meyhoffer, iar în cele urmă secretarul general, d-l Visser’t Hooft.         

        Deşi este adevărat că Biserica Sârbă nu a avut un reprezentant oficial observator la cea de-a Doua Adunare a CMB din Evanston – S.U.A. din 1954, la a Treia Adunare de la New Delhi din 1961, a trimis o delegaţie de trei membri (condusă de episcopul Visarion). La această adunare a avut loc o răsturnare totală de poziţie în privinţa participării bisericilor ortodoxe locale. Aparent sub presiunea guvernului comunist sovietic, Patriarhia Moscovei şi toate Bisericile din ţările sateliţi au devenit membri al CMB. S-au alăturat în acelaşi timp Patriarhiile Moscovei, Georgiei, României şi Bulgariei, precum şi Bisericile Poloniei şi Cehoslovaciei.

         Biserica Sârbă a devenit membră CMB pe „uşa din spate”, într-un fel oarecum dezonorabil – şi anume, secretarul general al CMB, W.A. Visser’t Hooft a făcut o vizită în Serbia şi a propus Bisericii Ortodoxe Sârbe să devină membră fără să iscălească neapărat anumite documente teologice care erau neîntemeiate dogmatic şi canonic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme (nu Adunarea Episcopilor), în frunte cu Patriarhul Gherman, a hotărât ca Biserica Sârbă să devină membru CMB. Acest lucru a fost acceptat şi făcut oficial la o întrunire la Comitetul Central al CMB din Africa, în 1965. Mai apoi, Biserica Sârbă, precum celelalte Biserici Ortodoxe, a devenit membru organic al CMB. Prin reprezentanţii noştri oficiali (episcopi şi teologi) s-a participat la toate adunările, congresele, simpozioanele, întrunirile, rugăciunile şi cele petrecute ulterior la CMB, care au fost încuviinţate fără comentarii. Rodul acestei participări s-a reflectat într-un anumit ajutor material pe care Biserica Ortodoxă Sârbă l-a primit periodic de la CMB, sub forma medicamentelor, a asistenţei medicale şi a stabilirii anumitor persoane în Elveţia, a burselor de studii şi a donaţiilor financiare pentru anumite scopuri şi nevoi concrete ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, cum ar fi construirea unei noi clădiri a Şcolii de Teologie. Am plătit pentru aceste firimituri de asistenţă materială cu pierderea, în plan duhovnicesc, a neprihănirii credinţei noastre, a înrâuririi canonice şi a credincioşiei faţă de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

         Prezenţa reprezentanţilor noştri şi a reprezentanţilor ortodocşi în general, la felurite întruniri ecumenice nu are nici o îndreptăţire canonică. Nu am mers acolo pentru a mărturisi deschis, cu curaj şi cu tărie Adevărul veşnic şi neschimbat al Credinţei şi Bisericii Ortodoxe, ci pentru a face compromisuri şi a încuviinţa mai mult sau mai puţin toate hotărârile şi formulările prezentate de către neortodocşi. Aşa am ajuns în cele din urmă la Balamand, Chambésy şi Assisi, care luate în întregime reprezintă apostazie şi trădare clară faţă de Sfânta Credinţă Ortodoxă. În toată această perioadă de declin a Bisericii Sfântului Sava în toate privinţele, singurul glas care se putea auzi era cel al părintelui Iustin din Celie, care a fost şi rămâne conştiinţa veghetoare şi statornică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Simţind cu adâncime şi trăind liturgic duhul Adevărului apostolic şi patristic, el a scris în ce priveşte „lucrarea” ecumenică a Patriarhului Athenagoras: „Şi Patriarhul Constantinopolului? Cu purtarea sa neo-papală, prin vorbele şi faptele sale, a smintit conştiinţele ortodoxe timp de decenii, părăsind Adevărul unic şi atot-mântuitor al Bisericii şi Credinţei Ortodoxe, recunoscându-l pe Pontifex Maximus de la Roma cu mândrie diavolească…”

         Aceste cuvinte exprimă o poziţie matură, sinceră şi patristică despre un patriarh eretic şi un diagnostic precis al intenţiilor de căpătâi ale Constantinopolului, care sunt exprimate până în ziua de astăzi de urmaşii Patriarhului Athenagoras sub ochii şi cu consimţământul tacit al oficialilor celorlalte biserici ortodoxe. Oare ce ar zice astăzi părintele Iustin?

        Singurul lucru bun din toate acestea este că reprezentanţii şi participanţii noştri oficiali la diverse reuniuni ecumenice atunci când se întorc acasă nu scriu sau publică nimic în presa bisericească despre hotărârile semnate, cu care să otrăvească poporul ortodox. Adesea, chiar şi noi, episcopii reuniţi în Adunare nu primim vreun raport oficial din partea fraţilor noştri episcopi care ne reprezintă, lucru pe care îl socotesc a fi inacceptabil.

        Luând în considerare toate cele afirmate mai sus, pe de o parte, şi veşnica măsură evanghelică care nu greşeşte când zice că „ orice pom se cunoaşte după roadele sale”, pe de alta, este limpede ca lumina zilei ce trebuie să facem.

        Chiar la această Adunare trebuie să dăm o hotărâre, ca Biserica Ortodoxă Sârbă să se retragă din CMB şi din toate organizaţiile similare (precum Consiliul European al Bisericilor ş.a.) şi să înceteze a mai lua parte la toate întrunirile ecumenist-ateiste.

         Acest lucru trebuie făcut din următoarele motive:

1. Din ascultare de Sfântul Apostol Pavel, care sfătuieşte şi porunceşte: „Pe omul eretic, după prima şi a doua mustrare, leapădă-l” (Tit 3:10)
2. Pentru a arăta ascultare de toate Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, împotriva cărora acum am păcătuit cu mult.
3. Deoarece nu există nici măcar un Sfânt Părinte al Bisericii care să ne fi slujit, prin învăţăturile, viaţa şi faptele sale, ca exemplu pentru a ne îndreptăţi alăturarea şi rămânerea pe mai departe în organizaţia anti-bisericească a CMB şi în celelalte asemenea.
4. De dragul mântuirii sufletelor noastre, a sufletelor turmei ce ni s-a încredinţat, pe care am smintit-o grav şi am rănit-o duhovniceşte prin ecumenicizarea noastră de până acum, precum şi de dragul tuturor celor ce sunt încă în afara Corabiei Mântuirii – una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică Ortodoxă. O asemenea acţiune hotărâtă şi clară din partea noastră i-ar putea ajuta în căutarea şi aflarea adevărului şi a cărării către mântuire, mai mult decât continuarea asocierii noastre fără de culoare şi fără de Dumnezeu cu ei.

Hotărârea de retragere

 

            La doi ani după raportul nostru, Sfânta Adunare a Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în Sfântul Sinod întrunit în mai-iunie 1997, ca Biserica Sârbă să se retragă din CMB, adică a hotărât ca Biserica Sârbă să nu mai fie membru organic al acestei organizaţii. În explicarea acestei hotărâri, episcopii au afirmat că Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat ca o exprimare a dorinţei de întemeiere a unei „biserici unite”, îndeosebi în rândul fracţiunilor din lumea protestantă (începând cu 1910). Precum am văzut, bisericile ortodoxe, fiecare în felul său, au participat regulat la aşa-zisa Mişcare Ecumenică, îndeosebi după 1920, pentru a împlini porunca lui Hristos „ca toţi să fie una” (Ioan 17:11).

            La începuturi, au participat la ecumenism teologi de seamă, precum Sfântul episcop Nicolae al Zicăi, episcopul Irineu Cirici al Backăi, episcopul Irineu Djordjevici al Dalmaţiei, protoprezviterul Gheorghe Florovski, preotul Dumitru Stăniloae şi alţii. Cu fiecare ocazie, ei mărturiseau hotărât Veşnicul Adevăr şi poziţia teologiei ortodoxe: „fără unitate de credinţă nu există unitate în Biserică – Trup divino-uman al lui Hristos, şi nici nu va putea exista vreodată”. La toate întrunirile şi adunările ecumenice, sfinţiile lor şi-au desprins poziţiile şi hotărârile lor ortodoxe în concluzii separate. Doar mai târziu, după formarea CMB, acest principiu a fost treptat abandonat şi reprezentanţii ortodocşi şi-au amestecat tot mai mult opiniile cu concluziile şi deciziile comune, în esenţă neortodoxe. Acest fapt se dovedeşte mai ales prin lucrarea prezentată Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, care explică şi îndreptăţeşte hotărârea de retragere din CMB precum urmează:

            • Pentru că CMB a început să îşi neglijeze în activităţile sale poziţia iniţială în ce priveşte unitatea de credinţă, ca o pre-condiţie a unităţii Bisericii; • Pentru că acest Consiliu a început să aibă natura şi statutul unei super-biserici şi se comportă în duhul acesta, acceptând practic în activităţile sale teoria anglicană „a ramurilor”, inacceptabilă pentru Ortodoxie, şi mai recent numită teoria „tradiţiilor creştine”, potrivit căreia „tradiţiile” unor secte protestante (create, de pildă, în secolul trecut) sunt egale şi socotite la fel cu Tradiţia vie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, care există neîntrerupt din timpurile apostolice; • Pentru că CMB este tot mai influenţat de secularism; • Pentru că prin organizarea CMB, în care comunităţile protestante deţin majoritatea covârşitoare, Biserica Ortodoxă nu poate fi reprezentată corespunzător devenind minoritară şi fără putere în a influenţa hotărârile CMB; • Deoarece chestiunile credinţei şi rânduielilor, precum şi unitatea în credinţă şi în adevărata şi unica Biserică a lui Hristos sunt tot mai neglijate în cercurile oficiale al CMB din pricina pragmatismului şi a politicilor seculare de zi cu zi; • Pentru că cercurile oficiale ale mişcării ecumenice sunt dominate de duhul şi organizarea sincretismului religios, în implementări şi expresii practice (îndeosebi după adunările generale de la Uppsala şi Canberra); • Pentru că în loc să încerce a reduce deosebirile dogmatice şi canonice existente, în duhul ecumenismului, unii din cei mai importanţi membri ai CMB (cum ar fi Biserica Anglicană) introduc noi tradiţii şi practici „bisericeşti” pe care le îndreptăţesc canonic, obiceiuri care primejduiesc învăţăturile evanghelice şi întreaga tradiţie creştină a Răsăritului şi a Apusului (de exemplu, hirotonirea femeilor în „episcopi” şi „preoţi”), creând o „neo-biserică” cu ordine, ecleziologie şi morală cu totul apostată; • Pentru că CMB tolerează în rândul membrilor săi unele comunităţi creştine care acceptă şi binecuvântează practici sexuale nefireşti şi împotriva naturii (cununia persoanelor de acelaşi sex – lesbiene, homosexuali) ce sunt „ruşine chiar şi a le auzi”; • Pentru că acest duh ecumenist, sincretist şi secularist se transmite şi în anumite cercuri ortodoxe, îndeosebi în rândul diasporei şi în zonele mixte, unde inter-comuniunea şi rugăciunile împreună cu neortodocşii au devenit o practică frecventă – o practică care tăgăduieşte însăşi învăţăturile Sfinţilor Părinţi privind gândirea şi vieţuirea în Biserică (având o lucrare de zdruncinare asupra firii Bisericii); • Pentru că apartenenţa organică în CMB pricinuieşte sminteală şi dezbinări puternice în rândul bisericilor ortodoxe locale slăbind unitatea Ortodoxiei (în loc să contribuie la unitatea pan-creştină, acest fel de participare primejduieşte direct unitatea din sânul Bisericii Ortodoxe, lăsând deoparte ereticile învăţături promovate prin aceste participări!); • Pentru toate motivele date mai sus, Biserica Ortodoxă Sârbă, mărturisitoarea şi păzitoarea credincioasă (împreună cu celelalte biserici ortodoxe locale) a credinţei şi învăţăturii Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice a lui Hristos, îşi anunţă retragerea din CMB şi renunţă la a mai fi MEMBRU ORGANIC al acestei organizaţii (aşa cum au hotărât Patriarhia Ierusalimului şi Biserica Georgiei). Făcând acestea, totuşi, Biserica Sârbă nu renunţă să continue a lucra pentru „unirea tuturor” şi să continue a coopera cu toţi, incluzând lucrul împreună cu CMB în domeniul umanitar, precum şi în alte domenii de răspundere inter-creştină, pentru pace, dreptate şi unitate între oameni şi statele lumii. • Ţinând cont că această hotărâre va influenţa nu doar viaţa şi misiunea Bisericii Sârbe, ci şi a Ortodoxiei în general şi misiunea mântuitoare a Bisericii în lume, Adunarea Episcopilor Bisericii Sârbe a hotărât ca înainte de retragerea definitivă, să trimită mai întâi aceste poziţii şi temeiuri Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei şi tuturor conducătorilor bisericilor ortodoxe locale, cu propunerea şi cererea ca să fie convocată cât mai curând o Conferinţă Pan-Ortodoxă, privind participarea viitoare a Bisericilor Ortodoxe în general la Consiliul Mondial al Bisericilor. Doar după această consultare, biserica noastră locală va adopta o poziţie finală asupra chestiunii şi o va împărtăşi tuturor.”

Zădărnicirea hotărârii la „summitul de la Tesalonic”

 

          Din nefericire, a devenit limpede cum propunerile acestei hotărâri a Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe a anulat toate motivele pentru o retragere finală şi permanentă din CMB.

         Summitul de la Tesalonic al reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe s-a ţinut mai apoi la puţină vreme, însă „concluziile” sale au împiedicat Biserica Ortodoxă Sârbă să-şi ducă la îndeplinire hotărârea din 1997 de a renunţa la apartenenţa şi colaborarea cu CMB.

        A fost ca şi cum scopul consultării era de a diminua şi invalida hotărârea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Şi, desigur, chiar în anul următor, în 1998, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe a oferit un răspuns nou la întrebarea ridicată. Acest al doilea răspuns, potrivit interpretării canonistului ortodox Zeljko Kotoranin, „nu a fost teologic, ci politic”.

        A constat, mai întâi de toate, în refuzul Adunării de a-şi proteja Hotărârea de falsificare şi tăgăduire, motivând eşecul punerii în aplicare, iar în al doilea rând, în adoptarea concluziilor de la Tesalonic şi trimiterea unei delegaţii a Bisericii Sârbe la Adunarea CMB de la Harare, Zimbabwe.

        Pe de altă parte, esenţa concluziilor întrunirii de la Tesalonic a fost urmărirea unei reorganizări din temelii a CMB, care nu s-a petrecut nici până în ziua de astăzi. Aceste „concluzii”, prin urmare, au rămas „literă moartă”. CMB nu s-a reorganizat în nici un fel, nu a devenit mai apropiat de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, dar nici vreo altă biserică ortodoxă locală (inclusiv cea sârbă) nu s-a mai retras din CMB. Motivările şi îndreptăţirile retragerii din CMB (aşa cum au fost prezentate în hotărârea Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe) sunt valabile pe mai departe, precum sunt, din păcate, şi urmările ecleziologice dăunătoare care provin din această apartenenţă. (Text preluat de pe site-ul MIREM).

         Astfel, prin al doilea răspuns, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, renunţând la hotărârea precedentă (din 1997) şi la împlinirea ei, a continuat să-şi extindă participarea organică ca membru egal al Consiliului Mondial al Bisericilor, ducându-se pe sine dimpreună cu turma sa, pe calea pierzaniei. Pur şi simplu, continuarea apartenenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe la CMB nu este şi nu poate fi bineplăcută lui Dumnezeu. Cei mai răspunzători din Trupul Bisericii, episcopii, atrag asupra lor şi a turmei urgia lui Dumnezeu, sfidând învăţătura Bisericii şi încălcând rânduiala Sfintelor Canoane. Conceptul eretic al „ecumenismului evanghelic” – Evanghelia fără Hristos, mântuirea fără Biserică – este de neacceptat pentru o conştiinţă ortodoxă sănătoasă.

V. Apelul de la Sopocani

 

          Este mângâietor faptul că în Biserica Ortodoxă Sârbă, în pofida şovăirilor arătate de Sfântul Sinod al Episcopilor, există încă cei ce nu s-au împăcat cu acest deznodământ şi continuă să se împotrivească deschis şi curajos ecumenismului eretic precum şi celor care-l susţin, expunându-se adesea persecuţiei făţişe din partea unor episcopi. Merită să pomenim câteva nume binecunoscute sârbilor. Pe lângă Zeljko Kotoranin, pe care l-am citat deja, îi avem pe Rodoljub Lazici, Miodrag Petrovici, Vladimir Dimitrievici, preotul Boban Milenkovici şi alţii. Curajoşii călugări şi maici din aproape toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Sârbe sunt cei mai statornici în împotrivirea lor faţă de ecumenismul „practic”.

         Conglăsuirea tuturor luptătorilor pentru neprihănirea credinţei şi dreapta mărturisire a Bisericii Ortodoxe a putut fi auzită la întâlnirea de la Mănăstirea Sopocani, ţinută în februarie 2001. Din partea acestei adunări de monahi, preoţi şi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, călăuziţi de grijă şi dragoste pentru predania Sfântului Sava, a fost trimis un „Apel-declaraţie” către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, după cum urmează: • Să se ducă la îndeplinire Hotărârea din 1997 privind retragerea Bisericii noastre din CMB, fără întârziere, arătându-se că fiecare Biserică Ortodoxă locală are autoritatea de a îndeplini o astfel de hotărâre de una singură, precum individual s-au alăturat CMB. Concluziile „Summitului de la Tesalonic” nu sunt şi nu pot fi o piedică pentru aceasta; • Să se reexamineze atitudinea faţă de romano-catolicism – pe care toţi Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, de la Fotie cel Mare, la Marcu al Efesului şi Iustin (Popovici) din Celie îl socotesc erezie nu „biserică soră” -, şi să înceteze toate rugăciunile care se fac în comun cu romano-catolicii şi Papa Romei sub masca „dragostei frăţeşti”; • Să nu primească sub nici o pricină vizita anunţată a Papei către Biserica Sârbă şi să se pună capăt anumitor cereri (tot mai des auzite) de introducere a noului calendar, deoarece o astfel de încercare ar pricinui o mare schismă înăuntrul Bisericii noastre, aşa cum s-a întâmplat în toate bisericile ortodoxe locale care au introdus noul calendar; • Să se înfiinţeze un dialog inter-bisericesc în Biserica Ortodoxă Sârbă privind toate problemele teologice controversate ale vieţii duhovniceşti, deoarece lipsa unui dialog bine-intenţionat este pricina dezbinărilor dintre ortodocşi, creând tabere de susţinători a felurite şcoli teologice şi pastorale, multe dintre acestea introducând inovaţii străine Sfintei Predanii.

VI. Concluzie: o adunare a trâmbiţelor

 

          În cele din urmă, întâlnirea de la Sopocani îşi încheie Apelul prin cuvintele Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici despre râvnă şi trezvie în lupta pentru mântuirea sufletului:

         „Dacă zice cineva: pentru Biserica noastră primejdia era în trecut, iar astăzi primejdia a dispărut, se înşeală amarnic. Este un trâmbiţaş care cântă să ne adoarmă. În veacul acesta avem trebuinţă de cât mai mulţi trâmbiţaşi care să cânte pentru a ne trezi, pentru a deştepta, pentru a ne pregăti, pentru a ne păzi pe sine. Căci nevrednicul de pomenire act, pe care clerul şi poporul nostru l-a împiedicat să se întrupeze într-o lege [referire la Concordatul din 1937] încă mai bântuie pământul precum o nălucă, precum o umbră – tulburând, tulburând, tulburând.”

         Vrem să ne încheiem prezentarea dorind în rugăciune ca adunarea noastră de la Tesalonic, Conferinţa Inter-Ortodoxă asupra Ecumenismului, să devină o adunare a trâmbiţaşilor, care prin mărturia şi râvna lor vor trezi conştiinţele adormite ale reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca toţi împreună şi fiecare în parte, urmându-şi glasul lăuntric, să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor şi să înceteze participarea la erezia ecumenismului. Astfel se va mărturisi înaintea întregii lumi că fără unirea în Biserica lui Hristos nu este mântuire, că în afara ei nu există nici o altă biserică, iar Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică a fost, este şi va rămâne pururea Biserica Ortodoxă.

               Aceasta este singura slujire adevărată a aproapelui nostru, a celor de lângă noi, singura dragoste mântuitoare pentru toţi neortodocşii din veacul de acum, potrivit cuvintelor Părintelui Iustin Popovici: „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică”.

 

Note

       [1] Singura excepţie de la regulă este, din nefericire, Patriarhia Ecumenică – de fapt promotorul tuturor evenimentelor ecumeniste şi al tendinţelor globaliste. Până acum, nici un glas de opoziţie nu s-a făcut auzit dinăuntrul acestei biserici locale, sau vreo atitudine ce s-ar împotrivi activităţii ecumeniste a conducătorului şi a reprezentanţilor acestei biserici. Din contră, adesea se pot auzi doar vorbe de condamnare şi atacuri împotriva celor care, din cuprinsul Ortodoxiei, se străduiesc să păzească neprihănită „mărturisirea de credinţă” de nesănătoasa erezie ecumenistă.  

       [2] Publicată pentru prima dată la Tesalonic în 1974
       [3] Ekumenizam i vreme apostasije, Prizren (Kosovo), 1995.
      [4] În limba sârbă Sveti Knez Lazar.
      [5] Nešto gore i od ekumenizma.

      [6] Bog se ne da ružiti de Episcopul Artemije de Raska şi Prizren.

      [7] Hotărârea nr. 3128, datată 17 noiembrie 1994.

Sursa: Revista “Credinţa Ortodoxă”

Articol preluat de pe site-ul: http://acvila30.wordpress.com/2010/02/18/biserica-ortodoxa-sarba-si-ecumenismul-nesanatoasa-epidemie-ecumenista/

ÎNCEPUTUL OFICIAL AL PRIGOANEI

ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

DEŞI CATOLICII I-AU UCIS ŞI I-AU DEVASTAT ŞI PRĂDAT PE SÂRBI, NOUL PATRIARH IRINEU AL SERBIEI NU A APUCAT SĂ-ŞI IA BINE ÎNDATORIRILE ŞI IZGONEŞTE UN EPISCOP ORTODOX ANTICATOLIC!

DISPONIBILIZAREA EPISCOPULUI

ARTEMIE DE KOSOVO

INAUGURAREA OFICIALĂ A PRIGOANEI ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

Proteste în Kosovo în timpul Liturghiei de duminică împotriva îndepărtării episcopului Artemie

     Evenimentele se derulează într-un ritm alert. Erezia ecumenismului se întărâtă şi turbează. Dar Părinţii ne-au pregătit şi ne-au informat suficient: Fiecare erezie este îndrumată de către diavolul. Şi ecumenismul n-ar putea constitui o excepţie. Câte se scriu, câte vedem zilnic, câte se derulează incognito, şi în poporul credincios şi la noi ajung ecourile lor, amintesc de ceea ce este scris: „S-a coborât diavolul la voi, având mare mânie, ştiind că mai are puţină vreme” (Apocalipsa 12, 12).

        În fotografii sunt clerici şi laici, care în ciuda zăpezii, s-au adunat să protesteze împotriva acţiunii fără precedent a noului patriarh Irineu al Serbiei, de a-l elibera din îndatoririle sale pe Înaltpreasfinţitul Episcop Artemie de Kosovo (cf. http://aktines.blogspot.com/).

        Nu avem încă traducerea celor spuse de episcopul Irineu Bulovici de Başca, care a şi comunicat evenimentul şi nu cunoaştem cauza exactă. Ştim însă că episcopul Artemie de Kosovo era unul dintre cei şase arhierei (acum opt – n.tr.) care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Cunoaştem şi (am denunţat din primul moment) declaraţiile filocatolice ale noului patriarh, care a vorbit de o colaborare cu papa. Deci episcopul anti-ecumenist Artemie era greu de manipulat şi incomod. Se mai ştie şi faptul că părintele protopresbiter Gheorghios Tsetsis, mitropolitul Ioannis de Pergam şi însuşi patriarhul ecumenic Bartolomeu au încercat prin scrisori să-i timoreze pe toţi aceia care au semnat „Mărturisirea…” şi să îi împiedice pe alţii care ar fi vrut să o semneze. Desigur, patriarhul Bartolomeu a cerut Ierarhiei Bisericii Eladei să fie pedepsiţi toţi cei care au semnat „Mărturisirea…”. Însă nu au reuşit până acum să îngenuncheze împotrivirea Ierarhiei. Să presupunem că au căutat şi au găsit cea mai slabă verigă?

        Suntem solidari cu episcopul şi cu fraţii noştri sârbi nevoitori şi ne rugăm. Însă trebuie ca în acelaşi timp să înţelegem că acum este nevoie de o mai mare priveghere. Postul Mare să ne fie un prilej pentru rugăciune mai multă, ca Dumnezeu să ne lumineze şi să înţelegem dimensiunea exactă a situaţiei şi să ne întărească pentru luptele care vin, căci va fi nevoie de mari jertfe pe toate fronturile.

„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” a fost prima treaptă. Să mai urcăm una, înainte de a ne coborî din tren. În perioada Sinodului III Ecumenic, râvnitorul episcop Celestin, deci în perioada unei alte erezii, a nestorianismului, scria: „Acum este nevoie de o mai mare priveghere şi grijă. Acum, când înăuntrul Bisericii se făptuiesc şi se zic „cele potrivnice Bisericii”. Pentru că cei care au „război civil nu sunt în nelucrare. Totuşi, în acest război intern, în această luptă casnică, să ne fie nouă zid credinţa, iar împotriva acestei necredinţe pe ea să o preferăm în ciuda săgeţilor duhovniceştilor… pe aceasta, pentru că păzită fiind, ne va păzi pe noi”.

Simatis Panaghiotis

Gracanica – „Vitejii” au interzis monahilor să intre în biserica mănăstirii aplicându-le lovituri.

COMENTARIUL BLOGULUI: “THRISKEFTIKA”

(Suntem de acord şi subscriem)

       Romfea.gr a precizat drept cauză a izgonirii „neregulile economice şi refuzul ascultării”.
        Noi spunem că pricina izgonirii este poziţia anti-ecumenistă declarată şi „refuzul ascultării” faţă de noul patriarh filocatolic al Serbiei. Să aşteptăm şi în Elada asemenea izgoniri ale celor care se luptă împotriva ecumenismului?

         14 februarie 2010 11:21
          Studitul a spus…

          Considerăm indispensabilă nevoia ca în acest moment dificil
Sinaxa anti-ecumenistă a Părinţilor care au redactat „Mărturisirea de Credinţă”, toate corporaţiile, uniunile şi asociaţiile ortodoxe care luptă împotriva ecumenismului să se declare solidare prigonitului ierarh mărturisitor şi anti-ecumenist, să luăm legătura cu el şi să-l rugăm să preia conducerea luptei anti-ecumeniste. Este clar că a fost izgonit pentru poziţiile sale anti-ecumeniste şi pentru semnătura lui pe „Mărturisirea de Credinţă”, pe care fraţii lui filocatolici le-au interpretat drept refuz al ascultării. Cât pentru neregulile economice nu comentăm, pentru că doar cu puţin timp în urmă am trimis ajutoare umanitare în Kossovo şi am fost alături, fiecare cum a putut. Cum se putea întâmpla aşa ceva când nu existau nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Aşadar, să ne suflecăm mânecile, să acţionăm şi să fim alături de ierarhul mărturisitor prin toate mijloacele posibile.

(trad. gr. I.F., http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=9206)