URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

                                 

Readucem în actualitate un studiu preluat din revista patriarhală “Ortodoxia” din 1954 (anul VI, numărul 2-3, aprilie-septembrie, pp. 339-364), unde a fost publicat  cu ocazia împlinirii a 900 de ani de la “ieşirea lumii din Biserică”; republicat acum în contextul dezbaterii primatului papal de către Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Vatican şi Biserica Ortodoxă; întrunirea va avea loc în septembrie 2010 la Viena.

URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

                                          de Diac. Prof. Gheorghe I. MOISESCU

(ulterior PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU)

La 16 iulie 1054, când trufaşul cardinal Humbert arunca pe prestolul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol anatema, prin care excomunica pe patriarhul ecumenic Mihail Cerularie şi pe toţi “părtaşii lui”[1]), românii abia se iviseră în istorie ca popor aparte[2]). Împărţiţi şi învăluiţi de alte neamuri, ei n-au putut grabnic să-şi întocmească un stat al lor cu Domn şi Vlădică, aşa ca să ne lase urme scrise, ci şi-au dus viaţa lor paşnică, păscând turme, arând  pământul sau cărând mărfuri pe cai însămăraţi[3]). Tăinuit sub felurite numiri străine, ţinutul acesta străjuit de Tisa, Dunăre şi Carpaţi, având înfăţişarea unei cetăţi întărite de Dumnezeu cu ziduri de munţi, cu văi de ape adânci, cu păduri nestrăbătute şi câmpii întinse, nu poate fi desluşit decât târziu de tot în istoriile cronicarilor. Totuşi, în letopiseţele greceşti, latine sau slavone de prin veacul XI-XII sunt amintiţi rareori şi românii pentru fapte de vitejie, pentru treburi de credinţă sau felurite alte întâmplări[4]).

          Aşadar, ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească numită “schismă”, când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei, nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus[5]). Este adevărat că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să fi avut[6]). Unitatea bisericească nu se socotea atunci nici pentru întâia oară şi poate nici cu totul ruptă. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma, erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme[7]).

          Deşi unii istorici cred că raporturile dintre Biserica de răsărit şi cea de apus au fost bune până în anul 1054[8]), şi că legăturile dintre popoare au rămas nestingherite şi după aceea[9]), totuşi, se dovedeşte că despărţirea Bisericilor din veac. IX şi XI nu poate fi privită în chip mărginit şi socotită drept fapta unui patriarh de Constantinopol, izvorâtă doar din ura grecilor faţă de latini, sau din pricina unor pretenţii deşarte de neatârnare bisericească[10]). Într-adevăr, schisma are la obârşie şi aceste pricini mari şi mici, fără de care de s-ar fi întâmplat, ar fi fost mai târzie şi poate mai puţin primejdioasă. Deosebite însă treptat ca limbă, cultură şi tradiţie,  despărţite prin împărţirea imperiului roman şi prin toată istoria imperiului bizantin, prin mutarea capitalei la Constantinopol şi întemeierea patriarhiei “ecumenice”, şi totodată prin osebiri religioase în doctrină, cult şi pravilă, cele două lumi: Răsăritul şi Apusul s-au despărţit necontenit în două Biserici aparte: greacă şi latină, ortodoxă şi papală, strânse una în jurul Constantinopolei, iar alta în jurul Romei[11]).

          Fireşte că deosebirile acestea nu pricinuiau singure schisma dar ele o îndreptăţeau cu prisosinţă, sortindu-o să dăinuiască până azi[12]). Afară de aceasta, împrejurările istorice au adus patriarhului de Constantinopol – întâiul ierarh al imperiului bizantin – o sporire de teritorii şi de cinstire, pe care Roma n-a putut s-o sufere şi s-o îngăduie niciodată[13]), căutând s-o nimicească cu orice preţ.

          Însă oricare ar fi lămurirea şi a schismei şi a faptului că ea a trecut pentru contemporani aproape nebăgată în seamă, este uşor de înţeles de ce patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi toţi urmaşii lor au răspuns cu atâta înverşunare. Învinuiţi de erezie şi dispreţuiţi cu atâta îngâmfare de Roma papală, care năzuia la oblăduirea şi subjugarea Constantinopolului, ei au căutat să apere cu îndârjire simţămintele ortodoxe ale Răsăritului întreg. Dacă papa pretindea pentru sine Ortodoxia şi dreptul de a fi mai presus de toţi, patriarhul ecumenic, care se ştie drept-credincios şi pe aceeaşi treaptă cu episcopul Romei, nu putea suferi această umilire.

          Acesta este tâlcul celor întâmplate în sec. IX şi XI şi pe bună dreptate s-a spus că “schisma nu s-ar fi produs şi manifestat în formele cunoscute, dacă din cele două Rome, egale canonic şi administrativ, una n-ar fi disputat privilegiul întâietăţii absolute”, dacă n-ar fi voit să facă dintr-un primat de onoare, statornicit de sinoadele ecumenice şi recunoscut totdeauna de Biserica Ortodoxă, un primat de drept şi apoi de jurisdicţie[14]).

          Însă dacă schisma însemna în Apus înfrângerea ambiţiilor papale de stăpânire a Răsăritului creştin, în schimb pentru bizantini ruperea legăturilor bisericeşti cu Roma avea să ajungă în curând o piedică necontenită pentru o ajutorare în vremurile neînchipuit de grele ce vor urma. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XI situaţia politică din Răsărit s-a înrăutăţit dintr-odată, silind pe bizantini să ceară sprijinul Apusului latin, iar papilor faptul acesta le da prilej să amintească grecilor că dacă vor să fie ajutaţi, ei trebuie să renunţe la schismă, sau de unde nu, să-i sufere toate urmările. Mai tot timpul cuprins între schismă şi căderea Constantinopolului sub turci, bizantinii au fost într-o grea cumpănă: ori se unesc cu Roma, adică se supun ei, ori părăsesc acest gând, bizuindu-se numai pe puterea lor în lupta cruntă cu marii vrăjmaşi ai creştinătăţii şi culturii – turcii[15]). Ivirea acestora la hotarele de răsărit ale imperiului bizantin chiar în deceniul schismei şi apoi înaintarea lor vijelioasă spre Constantinopol[16]), ne dezvăluie tot zbuciumul istoriei bizantine din cele din urmă patru veacuri. La câţiva ani după despărţirea celor două Biserici, Bizanţul şi creştinătatea întreagă au de luptat cu această uriaşă primejdie politică şi religioasă, care surprinse pe creştini dezbinaţi şi prin urmare slăbiţi. Înfrângerea suferită de oştile împăratului bizantin Roman IV Diogen, la Mantzkiert, în Armenia (1071), cotropirea aproape în întregime a Asiei Mici de către turci şi ajungerea până lângă Constantinopol, vor avea în curând pentru Biserica răsăriteană cele mai nenorocite urmări. Adăugându-se la aceasta şi ameninţarea uzo-pecineagă de la nordul Dunării, împăratul Mihail VII Duca (1071-1078) s-a văzut silit să ceară ajutorul papei Grigorie VII, făgăduind în schimb înlăturarea schismei prin readucerea Bisericii greceşti la vechea şi buna înţelegere cu Biserica romană[17]). Şi astfel, începând de acum, unirea Bisericilor va fi preţul cu care toţi împăraţii bizantini vor încerca să răscumpere ajutorul apusean de care aveau nevoie împotriva turcilor, iar acest lucru, atunci când nu l-au oferit răsăritenii, l-au cerut papii şi apusenii[18]).

Mai târziu însă, când în urma feluritelor încercări de unire între cele două Biserici, nu se va ajunge decât la adâncirea schismei şi a certurilor confesionale, apusenii vor nutri părerea ispititoare că singurul mijloc politic pentru înlăturarea schismei nu este decât cucerirea Constantinopolului. Fireşte, Scaunul papal s-ar fi putut făli atunci în faţa creştinătăţii întregi prin supunerea “schismaticilor” şi a «ereticilor», adică a ortodocşilor răsăriteni, socotiţi că sunt “creştini doar cu numele”, dacă nu dau ascultare Romei[19]).

          Avântul ambiţiilor papale, că unirea Bisericilor, prin supunerea Ortodoxiei răsăritene de către latini, ar fi nu numai folositoare, ci şi o datorie de a recunoaşte cu umilinţă pe episcopul Romei de cap bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al apostolului Petru, va duce apoi la pretenţia papei Inocenţiu III (1198-1216), că fără “pallium primit de la Roma, patriarhul Constantinopolului nici nu e în funcţiune canonică[20]). Îndrăzneala aceasta neaşteptată vine să şteargă dintr-odată toată istoria şi toate drepturile Bisericii răsăritene[21]). Într-adevăr, dacă latinii au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204, în vinerea Sfintelor Patimi, spun că au făcut aceasta “unanimiter pro honorae sanctae Romanae ecclesiae”[22]). Confirmând apoi patriarh latin de Constantinopol (7 decembrie 1204) pe veneţianul Toma Morosini, după ce mai întâi el trebui să meargă la Roma spre a primi de acolo treptele ierarhice şi pallium – ceea ce îl lega de-a dreptul de Roma, ca membru al clerului de pe lângă scaunul apostolic -, papa Inocenţiu III îi scrie că ridică Biserica bizantină la rangul de Patriarhie pe temeiul puterii date de Hristos Sfântului Petru şi ca vicar al lui[23]). “Deşi Biserica grecească nu este apostolică, papa a ridicat-o din praf şi i-a dat nume mare, făcându-o adică patriarhie”[24]).

          În impasul atâtor ambiţii deşarte şi pretenţii neîntemeiate ale scaunului papal, în chip firesc despărţirea de la 1054 putea fi socotită de Patriarhia ecumenică drept o izbăvire care o scăpa de ameninţarea necontenită a jugului roman. Autoritatea sa asupra celor trei patriarhi din Răsărit, ca şi asupra Ortodoxiei slave, spori acum foarte mult[25]). Aşadar, putem crede că schisma n-a întristat deocamdată decât cercurile oficiale, adică înalta ierarhie şi conducerea statului. Credincioşii însă, cu preoţii lor rămaseră foarte liniştiţi. De altfel multă vreme încă, ei nici n-au pătruns deosebirile de învăţătură dintre Biserica de apus şi cea de răsărit. În privinţa aceasta desprindem ca pildă atitudinea Bisericii ruseşti. În urma dureroasei dezbinări de la 1054, mitropoliţii ruşi din veacul XI, numiţi sau recunoscuţi de patriarhia de Constantinopol, primiră în chip firesc punctul de vedere bizantin; însă mulţimea credincioşilor n-avea nimic împotriva Bisericii latine şi ca atare nu putea să întrezărească deocamdată nicio greşeală în învăţătura ei25 b). Ba încă vedem că un cneaz rus din veac. XI, Iziaslav, nu se sfieşte să ceară chiar ajutorul papei Grigorie VII, împotriva uzurpatorului Sviatoslav şi a aliatului său Boleslav II, regele Poloniei[26]). Mai târziu însă, când scaunul papal va cuteza să-şi impună pretenţiile lui de stăpânire şi asupra ţinuturilor ruseşti, va fi silit să se recunoască înfrânt faţă de statornicia în Ortodoxia răsăriteană a Bisericii ruse.

          Este neîndoielnic faptul că prăpastia săpată între Bisericile de Apus şi de Răsărit prin schisma de la 1054 nu s-a mărginit doar la duşmănia dintre papi şi patriarhi sau la dezbinarea dintre Roma şi Bizanţ, cuprinzând în vâltoarea ei numai pe greci şi latini, ci ea s-a întins cu vremea asupra întregii creştinătăţi, împărţind-o în două tabere vrăjmaşe: catolicismul şi ortodoxia. Urmarea a fost că din pricina ambiţiilor papale, începând chiar din veac. XI, catolicismul n-a năpustit cu o neînchipuită înverşunare asupra tuturor popoarelor din ţinuturile rămase sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol, încercând necontenit să le abată de la dreapta credinţă şi să le treacă sub stăpânirea Scaunului papal. Iar pentru atingerea acestui ţel, vom vedea că n-au precupeţit nici un mijloc de constrângere, nu s-au ferit nici de asupririle cele mai crunte. În aceste urmări dureroase ale schismei au fost învăluiţi şi românii aflaţi în ţinuturile dintre Tisa, Carpaţi şi Dunăre, siliţi de vitregia vremurilor să îndure veacuri de-a rândul toată apăsarea duşmănoasă a Bisericii papale.

          Legături nemijlocite între Scaunul papal şi români nu se pot dovedi înainte de veacul al XI-lea. Ele n-au fost cu putinţă decât în urma trecerii ungurilor, vecinii noştri dinspre apus, sub oblăduirea Bisericii latine[27]), pe vremea întâiului lor rege “apostolic” Ştefan (997-1038). Odată cu întinderea stăpânirii lui spre răsărit de Tisa, s-a întins apoi şi creştinismul de rit apusean în ţinuturile locuite de români. De altfel, regatul maghiar a fost înfiinţat şi sprijinit de papă tocmai în scop de propagandă catolică. “Rege prin creaţiune apostolică, rege în numele papei şi cu o misiune indicată de Sfântul Scaun; rege de cruciadă, convertind cu de-a sila popoarele rămase în afară de Biserica latină în regiunile răsăritene, aceasta era menirea purtătorilor coroanei Sf. Ştefan. Atunci regalitatea ungurească a plecat către răsărit, către sud-estul Europei, nu în calitatea ei naţională, ci în cea religioasă, catolică”[28]).

          Faptul că în Ardeal şi Ungaria stăpânii erau catolici, iar supuşii ortodocşi, a dat propagandei catolice între românii aflaţi sub stăpânirea coroanei maghiare un avânt şi un caracter cu totul diferit de al celei din Moldova şi Ţara Românească[29]). De aceea, pe bună dreptate s-a spus că “este vrednic de luat aminte un lucru în politica regilor apostolici ai Ungariei, faţă de catolicism, căruia îi datorau civilizaţia lor şi hotărârea locului pe care-l ocupau în Europa latină medievală. În sec. al XIII-lea şi al XIV-lea îi vedem înfăţişându-se ca sprijinitorii cei mai călduroşi ai Bisericii catolice în ţările în care ei ar fi dorit să le cucerească ocrotind pe misionari şi sprijinind înfiinţarea de episcopii. Aici românii “schismatici” aveau o singură îndatorire de îndeplinit: să are şi să culeagă pentru domni. De mântuirea sufletului lor, prin cutare sau cutare credinţă religioasă, nu se ocupa nimeni, admiţând că puternicii stăpâni ar fi fost încredinţaţi de faptul că şi iobagul are un suflet”[30]).

          Aşadar, nu mântuirea sufletească a “schismaticilor”, adică a românilor rămaşi alipiţi de Biserica răsăritului, i-a îndemnat pe regii apostolici ai Ungariei să sprijine propaganda catolică în Moldova şi în Ţara Românească, ci dorinţa nestrămutată de a cuceri politiceşte aceste ţări. Cât priveşte pe românii ardeleni, aflaţi sub stăpânirea coroanei apostolice maghiare, catolicismul îi putea înrâuri prin mijloace mai lesnicioase şi mai felurite, folosindu-se de situaţia privilegiată ce o aveau în statul ungar[31]). Această situaţie se caracterizează prin înfrăţirea strânsă a Bisericii romano-catolice cu statul maghiar, care în sec. XIII-XIV izbutise să se contopească într-o singură putere. Ierarhia catolică înaltă ajunge clasa conducătoare şi în treburile lumeşti ale Statului, în timp ce clerul de jos este prefăcut în organe de executare a legilor. De altfel tendinţa după puterea lumească este una din însuşirile Bisericii papale, îndeosebi a celei medievale, care ori de câte ori putea şi avea prilejul acapara, în măsură mai mare sau mai mică, puterea politică şi bunurile lumeşti. Este adevărat că în această privinţă îi venea în ajutor şi lipsa de cultură a apusului medieval. Ca atare, în Ungaria era o trebuinţă de neînlăturat ca ierarhia catolică să fie prinsă la conducerea treburilor Statului, întrucât numai clerul ştia citi şi scrie şi numai el cunoştea limba diplomatică de atunci – latina. De aici a urmat acea alipire a Statului maghiar de Biserica papală, care a folosit prilejul să sporească necontenit atât puterea, cât şi drepturile de ordin lumesc ale întregului său cler în viaţa publică ungară[32]). În acest chip ajung şi românii de pe teritoriul maghiar să se folosească de serviciile politice-civile ale clerului catolic, atunci când, pentru păstrarea unui drept de stăpânire sau de scutire, trebuiau să aibă şi un act scris, o diploma acordată sau întărită de un capitlu sau de o mănăstire catolică.

          Fireşte, că atâta timp cât legile stăpânirii nu-i îndatorau să facă asemenea acte, legăturile românilor cu clerul catolic vor fi fost destul de restrânse. Când însă regele Andrei II hotărî, în 1231, că orice act trebuie să aibă adeverirea sau întărirea episcopului sau capitlului eparhial, iar pentru pricini mai însemnate a unei mănăstiri catolice învecinate, lucrurile se schimbară cu totul[33]).

          Este adevărat că în a doua jumătate a sec. XIV preoţii ortodocşi din arhiepiscopia catolică maghiară de Calocea – care cuprindea şi Ardealul – făceau şi ei acte publice pentru învoielile ce le încheiau credincioşii lor, chiar când una din părţi era catolică. Împotriva acestui obicei se plânge în 1376 arhiepiscopul de Calocea către papa Grigorie XI, care găseşte că întreţinându-se catolicii în viaţa de toate zilele “cu astfel de schismatici”, fac aceasta de cele mai multe ori spre marea lor pagubă sufletească. Ca atare împuterniceşte pe arhiepiscop să oprească pe toţi “preoţii schismatici” de a mai încheia orice fel de acte publice[34]).

          O dovadă că regii Ungariei au creat într-adins condiţii mai prielnice catolicismului în ţinuturile locuite de ortodocşi, este scrisoarea regelui Sigismund din 12 ianuarie 1412 către papa Ioan XXIII, în care spune că înaintaşii săi “divi et catholici reges Hungariae” din pricina vecinilor necredincioşi au ocrotit cu scutul puterii lor, mai mult decât alte ţinuturi supuse, părţile Transilvaniei, unde se află laolaltă naţiuni amestecate, adică nobili unguri, saşi, secui, şi chiar conlocuitori români şi alţi schismatici şi de aceea le-a hărăzit nenumărate libertăţi atât în cele lumeşti cât şi în cele bisericeşti[35]). Drept aceea, roagă pe papă să scutească pe preoţii catolici din Ardeal de impozite, căci altfel ei ajung de râsul ortodocşilor în mijlocul cărora trăiesc, şi cărora li se pare că sunt mai privilegiaţi preoţii lor decât cei papistaşi[36]).

          Nobilii ardeleni, proprietari de moşii, pe care-i întâlnim în documentele din veacurile XIII-XIV, nu s-au putut menţine în decursul vremii, căci luând parte la viaţa de stat, care era străină, ungurească, şi fiind câştigaţi apoi în bună parte de catolicism, s-au deznaţionalizat, intrând în rândul nobilimii maghiare. Aşadar, în ciuda silniciilor catolice, făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal nu de boieri, ci de cei săraci şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de credinţa lor ortodoxă.

          Datorită stăpânirii feudale maghiare, cei mai ameninţaţi de propaganda papistaşă au fost românii, care au trecut împreună cu pământurile ce le aveau, în stăpânirea aşezămintelor catolice: episcopii, biserici şi mănăstiri.

          Încă din a doua jumătate a veacului al XI-lea aflăm cazuri când românii ajung iobagi pe fostele lor moşii, trecute din porunca regilor unguri în stăpânirea călugărilor catolici. Astfel, în anul 1075, regele Ungariei Gheza I, dăruieşte mănăstirii Sf. Benedict, întemeiată de el, mai multe sate în Bihor şi pe Criş, cu îndatorirea să “păzească porcii mănăstirii, să slujească abatelui mereu, atât vara cât şi iarna, cu doi cai” şi să dea “în fiecare an doisprezece porci de cinci ani, 12 măsuri de câte 3 vedre de miere şi tot atâtea clăi de fân”[37]). În 1138, regele Bela II dăruieşte mănăstirii catolice maghiare Dumis “in ultrasilvanis partibus” mai multe gospodării, fireşte de români ortodocşi iobagi, urmând să dea bir în fiecare an “20 de jderi, 100 de opinci, o piele de urs şi un corn de bour”[38]).

          Printre cele mai vechi moşii dăruite Bisericii Catolice din ţinutul Transilvaniei de către regii maghiari sunt şi cele răpite de la români, care au fost siliţi să renunţe la dreptul de stăpânire asupra lor şi să se mulţumească cu altele prin munţi. Cei care nu s-au îndurat să se despartă de moşia părintească, n-au putut rămâne pe loc decât ca iobagi ai clerului catolic, iar nu proprietari ca mai înainte. Aşa s-a întâmplat cu mănăstirea cistercită Sf. Maria din Cârţa (Kerch) de lângă Făgăraş, pe malul stâng al Oltului, înfiinţată de regele Ungariei, Emeric, în preajma anului 1200[39]). Pentru înzestrarea ei se luă, între anii 1202-1206, din mâna românilor şi se trecu în stăpânirea acestei mănăstiri, un teritoriu care se întindea între pâraiele Arpaşul şi Cârţa, din Olt până la culmea Carpaţilor[40]). Depănarea stăpânirii acestei mănăstiri peste ţinutul românesc ce i-a fost dăruit de regii apostolici maghiari arată împrejurările în care au ajuns românii ardeleni să fie iobagi ai Bisericii Catolice. Însă cum era firesc, românii n-au putut îngădui îndelung năpasta acestor călugări străini pripăşiţi în mijlocul lor şi care le răpiseră pe nedrept pământurile stăpânite de ei odinioară. De aceea moşiile mănăstirii vor fi necontenit prădate, iar călugării ocărâţi şi batjocoriţi. Ca să-i ferească de asemenea necazuri, în urma plângeri stareţului Henric, regele maghiar Carol Robert ia această mănăstire sub ocrotire sa, poruncind la 29 ianuarie 1322, sub straşnică pedeapsă, “ca nimeni să nu cuteze a supăra câtuşi de puţin prin vorbe de batjocură, prin ameninţări sau ocări de orice fel feţele sus zisei mănăstiri şi ordin, care trăiesc după obiceiul şi felul lor de viaţă călugăresc”[41]).

          Se ştie că unul din izvoarele de bogăţie şi de putere ale scaunului papal medieval a fost dijma sau zeciuiala ce se lua în fiecare an din agoniseala credincioşilor. Românii din Transilvania fiind ortodocşi, ierarhia catolică maghiară n-avea dreptul să încaseze de la ei niciun fel de dijmă sau de dare. Cu toate acestea, datorită strânsei legături dintre statul ungar şi Biserica Romano-Catolică, aceasta a izbutit să dobândească prin mijlocirea regilor maghiari unele venituri şi de la români. Astfel, regele Bela IV, prin diplomele sale din 16 decembrie 1256[42]) şi 20 octombrie 1262[43]), întăreşte arhiepiscopului de Strigonium dreptul hărăzit de înaintaşii săi “glorioşi”, de a strânge “de la românii de oriunde şi de la oricare dintre ei” dijmele cuvenite lui şi “obişnuite a se plăti în regatul Ungariei”, adică “dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale”.

          De obicei, atâta timp cât rămâneau ortodocşi, românii nu erau îndatoraţi să plătească Bisericii Catolice asemenea dijme. Despre lucrul acesta ne încredinţează scrisoarea papei Ioan XXII, din 8 mai 1328, în care mustră pe prelaţii din Ungaria “că atunci când se întâmplă ca unii dintre români…să treacă la credinţa catolică…prin îndemnul regelui” (maghiar), ei cer “cu prea multă străşnicie de la unii ca aceştia…, de curând trecuţi la credinţa catolică dijmele întregi” şi chiar le storc cu sila, “pricină pentru care noii credincioşi…datorită faptului că mai înainte de convertirea lor nu obişnuiau să plătească aceste dijme, acum spun că de aceea sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze numita credinţă catolică, spre a da bunurile lor oamenilor Bisericii”[44]).

          Trebuie să adăugăm că stoarcerea acestor dijme de la românii din Transilvania nu înseamnă atârnarea lor de Biserica papală, deoarece ortodocşii nu le plăteau de bună voie, ci ele se luau de clerul catolic cu sila, ca de la “schismatici”[45]).

          De când s-au ivit în istorie, se ştie că românii au fost totdeauna ortodocşi, alipiţi de Patriarhia din Constantinopol, iar în Ungaria regilor “apostolici” ei au fost cei mai dârzi susţinători ai dreptei credinţe. De aceea, poate, Bisericile Ortodoxe sunt numite, în multe diplome maghiare vechi, doar simplu: “valahe”[46]).

În veacul XIII, numărul mare al românilor ortodocşi a atras luarea aminte a papilor, care ţinteau atunci, mai mult ca oricând, să supună scaunului roman pe toţi creştinii şi să stârpească cu totul Ortodoxia răsăriteană. Îndreptarea cruciadei a IV-a împotriva capitalei Bizanţului ne dezvăluie aceste năzuinţe, iar odată cu înfiinţarea imperiului şi a patriarhiei latine de Constantinopol, în anul 1204, se începe, din îndemnul papei Inocenţiu III şi lupta pentru atragerea tuturor “schismaticilor” la unirea cu Biserica romană, între care vor fi cuprinşi şi românii ortodocşi din ţinuturile  carpato-dunărene[47]).

Pregătiri în vederea atragerii ortodocşilor la Biserica Romei făcuse scaunul papal chiar înainte de confirmarea lui Toma Morosini ca patriarh latin de Constantinopol. Astfel, prin scrisoarea sa din 7 decembrie 1204, adresată episcopilor şi abaţilor din cruciada a IV-a, Inocenţiu III îi îndemna: “ca la bisericile părăsite de greci să fie puşi clerici latini”[48]). Iar după confirmarea lui Morosini ca patriarh latin, la 20 noiembrie 1205, papa îi da îndrumări cum să “unească” pe greci, adică pe ortodocşi şi anume, acolo unde populaţia este greacă, să pună episcopi greci, dacă aceştia vor voi să primească hirotonia de la latini; acolo unde populaţia este amestecată, să pună latini sau să lase pe greci întru ale lor, dacă nu vor putea fi atraşi la ritul latin. Această îngăduială, până la supunerea deplină, era mijlocul de unire cel mai nimerit, după părerea lui Inocenţiu III[49]).

În anul 1204 se face cel dintâi pas pentru atragerea românilor la Biserica papală, prin sârguinţa regelui maghiar Emeric, care înştiinţează pe Inocenţiu III că “unele biserici ale călugărilor greci” (adică ortodocşi) din regatul său “se ruinează de tot prin lipsă de grijă” a episcopilor diecezani şi a dezbinării acelor greci. Ca atare îi cere “cu stăruinţă…să se înfiinţeze un episcopat din sânul aceloraşi” (greci), care să fie supus nemijlocit papei, sau să fie aşezaţi în acele mănăstiri egumeni latini, prin râvna cărora să se poată îndrepta starea lor. Drept aceea, la 16 aprilie 1204, Inocenţiu III porunceşte episcopului catolic Simeon de Oradea şi stareţului mănăstirii Belis din eparhia Vesprim “ca mergând la pomenitele biserici” să cerceteze “adevărul” şi să vadă “dacă starea acelor mănăstiri poate fi îndreptată de călugării greci, sau dacă s-ar putea înfiinţa un episcopat în frunte cu unul din ei, cu învoirea episcopilor diecezani” şi care să fie supus nemijlocit scaunului papal[50]).

De bună seamă că în faţa primejdiei ce-i ameninţa, călugării “greci” se vor fi străduit ca să îmbunătăţească starea acelor mănăstiri ortodoxe de lângă Tisa, aşa că n-a mai fost nevoie să fie aşezaţi în fruntea lor egumenii latini. În ce priveşte încercarea de a se înfiinţa în aceste părţi o episcopie ortodoxă supusă scaunului papal, credem că a fost zădărnicită fie de moartea grabnică a regelui Emeric, fie mai ales de interesele episcopilor latini de a nu-şi micşora veniturile[51]).

Peste un an însă, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu III răspunde arhiepiscopului de Calocea, că în urma înştiinţării lui, s-a aflat că “pe pământul fiilor cneazului Bela se află un oarecare episcopat pe care, cum nu e supus niciunei mitropolii”, vrea să-l aducă la ascultarea scaunului apostolic, şi să-l aşeze sub jurisdicţia bisericii din Calocea. Ca atare, papa îi scrie că îi încuviinţează cererea de mai sus, îndemnându-l însă “să fie cu băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol”, care “s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic” şi prin urmare nu vrea “s-o lipsească de dreptul ei”[52]).

Nu cunoaştem care a fost urmarea acestui răspuns papal. Însă de bună seamă că arhiepiscopul de Calocea nu se aştepta să i se spulbere dintr-odată socotelile ce-şi va fi făcut în legătură cu trecerea sub jurisdicţia sa a acestei episcopii ortodoxe. Arătarea lui că “nu e supusă niciunui mitropolit” nu putea fi întemeiată, ci mai degrabă ascundea un adevăr, căci, după dreptul canonic răsăritean, nicio episcopie nu putea fi de sine stătătoare, ci trebuia să atârne de mitropolia sau arhiepiscopia care oblăduia ţara ori ţinutul unde se afla aşezată[53]).

Se ştie că în anul 1211, spre a-şi apăra ţara de năvălirile cumanilor, regele Ungariei Andrei II a aşezat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni, o tagmă de călugări-ostaşi folosiţi de scaunul papal în cruciade. Aducerea cavalerilor teutoni în Ardeal şi împlântarea lor în mijlocul populaţiei curat ortodoxe era făcută vădit cu scopul ca să-i silească să treacă la catolicism. De aceea, în 1213 episcopul catolic al Transilvaniei încuviinţează teutonilor să încaseze dijmele de la locuitorii din ţara Bârsei, afară de unguri şi săcui, pe care le lua el[54]). Aceşti locuitori nu puteau fi atunci alţii decât românii ortodocşi, îndatoraţi deci a plăti dijma acestor ostaşi catolici.

Prin bula sa din 30 aprilie 1224 papa Honoriu III ia ţara Bârsei sub ocrotirea sa, ca s-o scape de birul şi dijmele episcopilor catolici şi în nădejdea că în acest chip se vor îndesi locuitorii. Iar pentru recunoaşterea acestei “domnii pontificale”, aşează o dajdie de două mărci aur pe an, care se încasa la Paşte de la toţi locuitorii din ţara Bârsei şi de peste Carpaţi (“et ultra montes nivium”[55]), jumătate luând papa, iar jumătate teutonii[56]). Fără îndoială că şi în pierderea acestor venituri trebuie căutată pricina stăruinţelor necontenite şi a dojenirilor aspre cu care Honoriu al III-lea încerca să înduplece pe regele Ungariei ca să-i cheme îndărăt pe teutonii alungaţi de curând, înapoindu-li-se pământurile şi bunurile răpite. Andrei al II-lea însă rămase neclintit în hotărârea sa de a păstra pentru sine toate veniturile din ţinuturile şi cetăţile smulse de la teutoni, împiedicând astfel năzuinţele papale de a întemeia la poalele Carpaţilor un feud pontifical, o “provincia Petri”[57]).

Însă catolicismul s-a întins în Ţările Române nu numai din nevoia ce silea Ungaria, la începutul sec. XIII, de a stăvili năvălirile cumanilor peste Carpaţi, ci şi datorită strădaniilor misionarilor dominicani pentru creştinarea acelor cumani păgâni. Mai târziu, catolicismul se iveşte aici şi ca o unealtă a regilor maghiari de a pune stăpânire peste ţinuturile cucerite de la teutonii alungaţi de ei în 1225. Iar înfiinţarea episcopiei catolice cumane în anul 1228, cu sprijinul unguresc, priveşte pe aceşti păgâni abia creştinaţi, precum şi pe băjenarii catolici, saşi, unguri şi săcui coborâţi din Ardeal şi aşezaţi pe văile mai bogate ale Carpaţilor dinspre miazăzi-răsărit ale Carpaţilor[58]).

Scaunul papal cunoştea prea bine că orice încercare pentru întinderea catolicismului dincolo de Carpaţi “in partibus scismaticorum”, adică în ţinuturile locuite de românii ortodocşi, trebuia socotită înfrântă, dacă n-avea chezăşia ajutorului regal al Ungariei. Este adevărat că regii maghiari au sprijinit cu destulă bunăvoinţă strădania predicatorilor catolici în ţinuturile româneşti, însă trebuie ştiut că aceasta o făceau nu atât ca să-şi cinstească titlul lor de suverani apostolici, cât mai ales pentru faptul că ei nădăjduiau să-şi întindă cu vremea mai uşor puterea asupritoare şi asupra noilor convertiţi[59]). Totuşi se pare că măruntele socoteli ungare n-au împiedicat deloc desfăşurarea planurilor nutrite de scaunul papal, care, prin zelul călugărilor dominicani, urmărea, la rândul său, să-şi câştige drepturile pierdute în ţinuturile de peste Carpaţi. Din curgerea faptelor reiese că împrejurările au fost prielnice pentru împlinirea năzuinţelor scaunului papal, care în urma creştinării cumanilor şi a înfiinţării unei episcopii pentru ei, a izbutit să-şi redobândească, deşi pentru scurtă vreme, toată stăpânirea avută odinioară[60]). La 25 octombrie 1234 papa Grigorie IX îndemna pe prinţul maghiar Bela, ca urmând pilda regilor Ungariei, să-şi ţină făgăduiala de a clădi şi înzestra cu cele de trebuinţă biserica episcopiei cumane[61]). De bună seamă că stăruinţele scaunului papal, pentru această bună chivernisire a treburilor bisericeşti din episcopia cumanilor, stau în strânsă legătură şi cu ştirile primite atunci la Roma, că în eparhia de la poalele Carpaţilor se iviseră “nişte pseudo-episcopi de ritul grecesc”, adică ortodocşi şi care pricinuiau mare sminteală printre credincioşii catolici, cumani, saşi şi unguri, care venind din Ungaria se aşezaseră şi se amestecaseră printre ei, făcându-se una cu poporul valahilor. Apoi ei dispreţuiau pe episcopul lor cuman şi toate tainele le primeau de la acei “episcopi schismatici”. Ca să împiedice asemenea “primejdii sufleteşti” şi pentru ca “valahii…care au rituri şi obiceiuri deosebite” să nu mai meargă nici ei la aceşti episcopi ortodocşi, papa Grigorie IX scrie din nou, la 14 noiembrie 1234, prinţului ungar Bela, arătându-i toate aceste lucruri şi îndemnându-l să-şi ţină jurământul făcut chiar în acel an, că va sili pe acei “falsos christianos” din regatul său – e vorba de ortodocşi – să dea ascultare Bisericii romane, fiindcă nu se cade ca el să îngăduie în crăiia lui pe toţi aceşti schismatici. Totodată papa Grigorie IX arată prinţului Bela, că a poruncit episcopului cuman să aşeze peste aceşti valahi un episcop-vicar din naţia lor, deprins cu obiceiurile şi limba lor, căruia Bela, potrivit făgăduielii ce dăduse, urma să-i pună la îndemână venituri îndestulătoare din dijmele ce încasa de la români[62]). Vremurile grele care se abat curând după aceea peste episcopia cumanilor prin năvălirea tătarilor ne îndeamnă să credem că porunca papei nu a putut fi împlinită şi astfel acei “pseudo-episcopi”, adică vlădici ortodocşi, n-au încetat să împărtăşească Sfintele Taine chiar şi acelor băjenari catolici unguri şi secui, care,  trecuţi dincoace de Carpaţi, se făcuseră una cu locuitorii de aici, “care se numesc români”[63]).

Urmările năvălirii tătarilor din 1241 hotărâră nu numai sfârşitul episcopiei cumane, ci şi soarta propagandei catolice în ţinuturile ce aveau să alcătuiască peste câtva timp cele două Principate româneşti. Aici se aşeză acum, pentru vreme de un veac, domnia Hoardei de Aur, pricinuind schimbări adânci în viaţa şi organizarea locuitorilor rămaşi pe loc, scoţându-i de sub înrâurirea statului ungar [64]).

Încercarea regelui Bela IV, din 1247, de a redobândi ţinuturile pierdute cu ajutorul papei, prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania, nu izbuti, iar regele pe bună dreptate se plângea în 1254 papei Inocenţiu IV, că pământul dinspre răsărit, care aparţinuse „în mare parte” stăpânirii lui, este acum tributar tătarilor [65]).

Către sfârşitul veacului XIII, Ungaria hărţuită şi slăbită de năvălirile tătare avu şi nenorocul unei dinastii decăzute. În locul regilor purtători de cuvânt în chestiuni bisericeşti şi preţuiţi la Roma pentru sprijinul ce ei dădeau străduinţelor misionare „in terra infidelium” sau „in partibus scismaticorum”, ajunseră pe tronul Ungariei nişte suverani slabi, rude şi ocrotitori ai cumanilor păgâni ori creştinaţi, cărora nu o dată scaunul papal a trebuit să le aducă aminte de datoria lor de regi apostolici şi să-i dojenească atunci când înclinau mai degrabă spre legături cu tătarii sau cu alţi necredincioşi, decât să se apropie de neamurile creştine [66]).

          Dar cu urcarea pe tron, în noiembrie 1308, a puternicii dinastii angeviene, Ungaria capătă din partea papilor un nou imbold spre ţelurile ei de cucerire, prin sprijinirea răspândirii catolicismului în ţinuturile de peste Carpaţi [67]). Aşa se porniră stăruinţele maghiare, ajutate de râvna călugărilor dominicani, pentru reînfiinţarea unei episcopii catolice în ţinuturile Milcoviei în anul 1332 şi de care, atât coroana ungară cât şi scaunul papal legau cele mai bune nădejdi, în privinţa convertirii schismaticilor[68]) Împrejurările politice ale vremii n-au îngăduit însă reînvierea acestei episcopii decât abia în 1347 [69]). Se pare însă că păstoria episcopilor rânduiţi pe seama acestui scaun s-a mărginit numai la purtarea titlului de „Milcoviensis” şi este greu să credem că ei au adus vreun folos pentru răspândirea catolicismului în ţinuturile „schismaticilor”, unde Ortodoxia propăşea neîncetat şi unde papa stăruia necontenit să fie trimişi călugări misionari [70]).

          Spre a înţelege spiritul în care se făcea propaganda catolică în veacul XIV împotriva ortodocşilor, este destul să cercetăm cuprinsul bulei „Unam sanctam” dată de papa Bonifaciu VIII, în anul 1302 şi prin care arăta că „pentru orice făptură omenească este de trebuinţă spre mântuire să fie supusă pontifului roman” [71]).

          Socotim a nu fi lipsită de adevăr părerea că întemeierea Moldovei, ca ţară de sine stătătoare, în 1359, s-ar datora şi unei reacţiuni ortodoxe a voievozilor din Maramureş împotriva catolicismului maghiar. Cercetările istorice au arătat că între alte pricini, care au contribuit la descălecatul lui Bogdan, au fost şi persecuţiile religioase, constrângerile, înrâurirea şi intoleranţa coroanei apostolice maghiare, impunând prin silnicie românilor din Transilvania să-şi lepede credinţa ortodoxă şi să treacă la catolicism [72]).

          Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi religioase din Ungaria în vremea domniei lui Ludovic, când toată lupta lui de rege apostolic nu era alta, potrivit îndemnurilor papei, decât aceia de „cruciat” pentru convertirea la catolicism a „schismaticilor” şi a „necredincioşilor”, atunci înţelegem uşor cum Bogdan, care avea dregătoria înaltă de voievod, fiind poate silit, după obiceiul din acea vreme, ca să-şi lepede ortodoxia, şi-a părăsit avutul coborând în Moldova, unde nădăjduia că va putea să-şi păstreze nestingherit credinţa lui cea dreaptă moştenită din străbuni [73]).

          Într-adevăr, prigoana pornită pe acea vreme de regele ungurilor, împotriva ortodocşilor, reiese din câteva documente, a căror autenticitate nu e pusă la îndoială. Astfel la 20 iulie 1366 Ludovic porunceşte nobililor şi altor locuitori din comitatele Cuvin şi Caraş „să prindă pe toţi preoţii ortodocşi şi să-i aducă înaintea magistratului Benedict, împreună cu copiii, soţiile şi toate bunurile, care va face cu ei ce va porunci regele” [74]). Tot atunci Ludovic opreşte pe nobilii şi cnezii din ţinutul Sebeş să mai ţină preoţi ortodocşi, adăugând că dacă un preot dintre aceştia va încerca să convertească pe catolici, el va fi arestat, surghiunit şi despuiat de averea sa. Se opreşte apoi căsătoria între ortodocşi şi catolici, afară de cazul când partea ortodoxă trece la catolicism. Copiii nobililor şi ai cnezilor nu pot fi botezaţi decât de preoţi catolici. Cei care vor să treacă la ortodoxie, trebuie să renunţe cu totul la averea lor [75]). Afară de aceasta ştim că încă din anul 1279 papa Nicolae III poruncise clerului şi poporului din Ungaria ca să dea ajutor legatului său apostolic spre a alunga pe ortodocşi afară din ţară [76]). Iar sinodul ţinut la Buda în acelaşi an hotărăşte în cap. CXX, intitulat „de sacerdotibus scismaticis” din Ardeal: că acestora „nu le este îngăduit să ţină cult dumnezeiesc şi zidească biserici sau alte locaşuri sfinte şi nici credincioşii nu au voie să ia parte la asemenea slujbe sau să intre în astfel de locaşuri” [77]).

          În 1299 papa Bonifaciu VIII porunceşte arhiepiscopului de Strigonium să folosească inchiziţia împotriva ereticilor şi a schismaticilor din Ungaria, spre a dezrădăcina din acest regat ciuma ereziei şi a schismei [78]).

          Că Bogdan voievodul Moldovei (1359-1365) a fost şi a rămas ortodox o dovedeşte relaţia din 1370, prin care papa Urban V era încunoştiinţat de doi călugări catolici, că Laţcu, voievodul Moldovei (1365-1373), coborâtor din părinţi schismatici, adică ortodocşi, silit de împrejurări, s-a lăsat înduplecat de sfatul lor şi este înclinat să lepede ortodoxia şi să îmbrăţişeze credinţa catolică [79]. Într-adevăr, Laţcu moştenise domnia tocmai pe vremea când Scaunul papal făcea în Răsărit, cu ajutorul călugărilor din ordinele cerşetoare, încercările cele mai aprige pentru câştigarea de suflete şi de ţinuturi noi, socotind să ajungă în acest chip mai cu înlesnire la unirea între cele două Biserici. Şi fără îndoială că Laţcu Vodă nu era străin de tot ce izbutiseră să facă aceşti misionari catolici prin ţările învecinate şi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, unde ei câştigaseră părtaşi la unire chiar şi printre rudeniile familiilor domnitoare [80]). Până şi în Bizanţul ortodox, din ce în ce mai ameninţat de turci, se încerca acum, cu nădejde de ajutorare, unirea cu Roma [81]). Astfel, în 1366 împăratul Ioan V Paleologul, însoţit de fiii săi Manuil şi Mihail, călătoreşte la Buda să discute cu regele Ludovic al Ungariei chestiunea ajutorului făgăduit împotriva turcilor, precum şi planurile de înlăturarea schismei [82]). În 1369 această călătorie fu urmată de o alta mai lungă, la Roma, unde autocratorul bizantin, deplin hotărât să înlăture „schisma”, după ce leapădă ortodoxia şi trece la catolicism, este nevoit să încheie „unirea” între cele două Biserici în nădejdea că va izbuti să apere Bizanţul împotriva primejdiei otomane [83]). Dar, ca de obicei, papa nu putu să dea împăratului apostat decât daruri şi făgăduieli de ajutor pe care zadarnic îl va aştepta el la Constantinopol, căci nu vor sosi niciodată.

          În vâltoarea acestor grele încercări, care nelinişteau Ortodoxia, voievodul Laţcu, având gândul neclintit ca să-şi apere ţara şi domnia, va fi căzut uşor în mreaja vreunor făgăduieli ispititoare ale misionarilor franciscani şi astfel se arată înclinat să treacă la catolicism cu supuşii ţării sale – ipsa et suus populus ducatus seu terre Moldaviensis – cerând în schimb să i se ridice la treapta de oraş târgul Siret şi să se întemeieze acolo un scaun de episcop catolic, pe care să-l pună sub oblăduirea nemijlocită a Scaunului papal [84]).

          Dacă într-adevăr convertirea voievodului Moldovei Laţcu putea fi socotită de Scaunul papal fapt împlinit, mai ales după înfiinţarea episcopiei din Siret, pe seama căreia fusese sfinţit în martie 1371 călugărul polon cerut de el [85]) - Andrei Jastrzeebiec, - nu la fel stăteau lucrurile cu credincioşii ortodocşi care nu s-au lăsat cu nici un preţ înduplecaţi să treacă la catolicism. Era firesc ca Laţcu Vodă să întâmpine chiar o împotrivire făţişă în această privinţă, din partea supuşilor săi, lipsiţi de orice înţelegere a împrejurărilor care siliseră pe domn să-şi schimbe credinţa. Însă primejdia mare şi de care se temea acum papa era că însăşi Doamna Ana, soţia lui Laţcu, cu fiica sa Anastasia rămăseseră ortodoxe şi nu e greu să credem că ele îl vor fi îndemnat stăruitor să revină la sânul Bisericii pe care o părăsise. De aceea vedem că la 25 ianuarie 1372 papa sfătuieşte pe Laţcu să nu se lase ispitit de niscaiva ademeniri din partea soţiei sale „îndărătnică în schismă”, ci să caute s-o aducă şi pe ea la credinţa Bisericii Catolice, căci numai aşa copiii săi vor fi recunoscuţi legitimi [86]).

          Nu avem nicio dovadă că Doamna Ana, soţia lui Laţcu, şi fiica sa Anastasia ar fi părăsit cumva Ortodoxia. Chiar voievodul Laţcu la moarte este îngropat în biserica ortodoxă din Rădăuţi, iar mormântul său este alături de al celorlalţi domni moldoveni[87]), aşa cum este însemnat şi numele său în pomelnicul din 1407 al mănăstirii Bistriţa între „blagocestivii şi pravoslavnicii domni” ai Ţării Moldovei[88]), precum şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [89]).

          Sunt cunoscute legăturile care au urmat după bătălia de la Vidin din 1369, între Scaunul papal şi Doamna Clara, mama vitregă a voievodului muntean Vladislav-Vlaicu şi sprijinitoarea zeloasă a catolicismului [90]). Fără îndoială că după înfiinţarea în Moldova a episcopiei catolice de la Siret, în 1370, papa Grigorie XI se va fi gândit să întemeieze o episcopie şi pentru catolicii din Ţara Românească. Dar cum piedicile aici erau mai grele, din pricină că se afla o Mitropolie ortodoxă, strămutată de la Vicina încă din 1359, chiar prin stăruinţa domnului, în cetatea lui de scaun, papa îşi va fi amintit de eparhia catolică mai veche a Milcoviei, care cuprindea în hotarele ei şi o parte din Muntenia de răsărit. Numirea călugărului ungur Nicolae de Buda în scaunul de episcop al Milcoviei, la 3 septembrie 1371 [91]), nu izbuti să înlăture prăbuşirea propagandei catolice în aceste părţi. După trei ani de păstorie doar cu numele, se pare că el îşi căuta mijloace de trai pe alte meleaguri.

          Lipsită de ocârmuitorul ei firesc, episcopia Milcoviei rămâne doar în seama preoţilor catolici maghiari. Dar purtarea acestora era aşa de neomenoasă – bănuim că în legătură cu strângerea dijmelor – încât credincioşii ajung să-şi plângă nemulţumirea împotriva lor chiar şi papei [92]). Iar ca să se împiedice năruirea acestei episcopii, se va arăta în curând Scaunului papal, că aici este nevoie să fie trimişi slujitori care să cunoască limba şi obiceiurile poporului păstorit [93]).

          În faţa acestei primejdii, care ameninţa însăşi fiinţa episcopiei, Urban V nu putea sta nepăsător, mai ales că i se arătase şi mijlocul înlesnitor pentru înlăturarea răului şi anume dacă s-ar clădi aici o biserică episcopală şi dacă ar fi numit episcop călugărul dalmatin Antonie de Spoleto „qui linguam dicte nationis (Valachorum) scire asseritur” şi ca atare ar putea răspândi mai uşor catolicismul printre „schismaticii” de aici [94]). Se dovedeşte însă că încercarea din 1374, ca şi cea din 1234, de a se aşeza în aceste părţi episcopi catolici ştiutori de româneşte, a rămas doar o năzuinţă neîmplinită a scaunului papal.

          Urmaşul lui Laţcu la domnia ţării Moldovei a fost Petru Muşat, un înfocat sprijinitor al Ortodoxiei, sub care se fac cei dintâi paşi către organizarea bisericească a acestei ţări, mijlocind la Patriarhia de Constantinopol pentru recunoaşterea episcopilor Iosif şi Meletie, hirotoniţi pe atunci la Halici [95]). Cu toate acestea nu se poate spune că sub el propaganda catolică în Moldova ar fi fost mai slabă decât pe vremea lui Laţcu. Faptul acesta se datorează  ocrotirii de care s-au bucurat călugării franciscani şi dominicani din partea Doamnei Margareta, mama voievodului Petru Muşat şi o zeloasă susţinătoare a lor [96]). Se mai adaugă apoi strânsele legături politice şi comerciale între Moldova şi Polonia, care au avut o înrâurire firească şi în laturea bisericească, îngăduind călugărilor catolici să-şi înjghebeze acum aşezări mai trainice, dat fiind numărul mare de negustori şi meşteşugari poloni şi germani aşezaţi prin târgurile şi oraşele moldoveneşti în vremea paşnicei domnii a lui Petru Vodă Muşat [97]).

          Însă cu tot acest avânt, spre sfârşitul veacului XIV vigoarea propagandei catolice în Moldova scade cu totul. Obiceiul episcopilor catolici de Siret de a locui mai mult în Polonia, lăsându-şi scaunul şi pe credincioşi în părăsire, ajunse să fie cunoscut şi la Roma. Fireşte, scaunul papal nu putea privi cu nepăsare această neorânduială ce stăruia dintru început şi zăticnea propăşirea catolicismului în Moldova. De aceea, în 1394, papa Bonifaciu IX se văzu silit să ia măsuri de constrângere, punând în vedere noului episcop Ştefan Martini că îi va da actele de numire numai dacă se va duce la biserica sa, se va aşeza acolo şi nu va sluji aiurea, ci doar în oraşul şi eparhia Siretului [98]). Însă cu toate aceste aspre ameninţări, se pare că episcopul Ştefan nu s-a îndurat să se despartă de ţara lui şi să vină în Moldova, spre a-şi ocârmui eparhia pe seama căreia fusese hirotonit, ci va rămâne în Polonia, împlinind slujba de episcop sufragan la Cracovia [99]).

          În pragul veacului XV, datorită silinţelor lui Alexandru cel Bun se stinge şi cearta care dăinuia de zece ani cu Patriarhia ecumenică şi astfel, la 26 iulie 1401, Iosif Muşat este recunoscut în scaunul de mitropolit legiuit al Moldovei [100]). Ortodoxia sprijinită acum de noul domn înlătură pentru totdeauna primejdia propagandei catolice. Ctitoriile domneşti şi mănăstirile se înmulţesc neîncetat; ele dobândesc danii menite să uşureze traiul de obşte al călugărilor, care la vreme de răgaz se vor îndeletnici cu învăţătura ucenicilor sau pravila rucodeliilor, dând la iveală cărţi de slujbă scrise şi împodobite cu desăvârşită iscusinţă. La rândul ei, viaţa bisericească a dreptcredincioşilor moldoveni va spori în evlavie şi virtute, dobândind întocmiri statornice după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Încercările de unire de la Constanţa din 1414-1418 [101]) şi mai ales de la Ferrara-Florenţa din 1438-9 [102]), vor îndemna Biserica Moldovenească să trimită şi ea soli cu duh de dragoste creştinească şi din dorinţa nestrămutată de a vedea înlăturată dezbinarea dintre Bisericile de apus şi răsărit pricinuită prin schisma de la 1054. Când însă aceste încercări dezvăluiră gândul ascuns al papilor de a surpa Ortodoxia prin înghiţirea ei de către catolicism şi silirea răsăritenilor de a primi toate învăţăturile greşite ale Bisericii latine, moldovenii şi-au dat grabnic seama de primejdia sufletească spre care erau târâţi. Întorşi în ţară, solii care au luat parte la cele două soboare de unire, n-au cutezat să clintească din statornicia în ortodoxie pe niciun cleric sau credincios. Se dovedeşte chiar că în noiembrie 1447, când împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul, în înţelegere cu patriarhul ecumenic Gregorie Mamas, trimiseră în Moldova, ca urmaş al mitropolitului Damian, pe grecul Ioachim de Agatopolis, susţinător al unirii, moldovenii nu l-au putut îngădui multă vreme, ci l-au alungat din scaun, alegând în locul lui pe blândul şi evlaviosul călugăr nemţean Teoctist, sfinţit apoi mitropolit de Nicodim, patriarhul Peciului [103]).

          Ca un ecou prelungit al protivniciei moldovenilor faţă de catolicism şi de schismă, ca un răspuns neted la toate încercările de unire şi ca o mărturie a statorniciei lor în ortodoxie, va scrie mai târziu învăţatul Dimitrie Cantemir aceste cuvinte: „Moldovenilor nu le este nicio lege mai urâtă ca a Romei, căci ei zic că toate celelalte erezii sunt cunoscute prin sine însele şi prea uşor se pot înţelege în ce se despart de la adevărata Biserică creştină; dar papistaşii sunt ca lupul în piele de oaie, acum numesc frate pe cei din Biserica răsăriteană, acum le zic că sunt schismatici sau achefali, adică fără cap, fiindcă nu recunosc pe papa de cap văzut al Bisericii” [104]).

---

[1] Durerosul act prin care trimişii papali au săvârşit dezbinarea dintre Biserica latină şi cea grecească ni s-a păstrat, împreună cu povestirea faptelor, în raportul scris al cardinalului Humbert, intitulat: Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis ( în Migne, P.L. CXLIII, col. 1001-1004) şi în actul sinodului ţinut la 20 iulie 1054 <<Συμείωμα περἰ τοῦ ριφέντος πιττακίου ἐν τη̃ ἁγία τραπέζῃ παρὰ ἀπό ’Ρώμης πρέσβεων κατὰ τοῦ ἁγιωτάτου πατριἁρχου κυρου Μιχαήλ μηνὶ Іουνίῳ, ίνδικτ.  ζ.  ( în Migne, P.G. CXX, col. 736-748). Ele au fost traduse şi publicate în româneşte de prof. Teodor M. Popescu, Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, în rev. Studii Teologice, an. II (1931), nr. 1, pp.53-64 şi nr. 2, pp. 39-46.

[2] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu, Bucureşti 1936, pp. 229-237, 252-253, unde se dau toate datele şi izvoarele lor în chip cronologic.

[3] Pr. Nicolae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti 1942, p. 12.

[4] Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti 1933, passim.

[5] Bernard Leib, Rome, Kiev et Byzance à la fin du XI-e siècle, Paris 1924, pp. 18-19, 51, 70.

[6] Cf. L. Bréhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, Paris 1899, pp. XX-XXX.

[7] L. Duchesne, Autonomies écclesiastiques, Eglises separèes, Paris 1896, pp. 164-165.

[8] L. Bréhier, op. cit.

[9] Bernard Leib, op. cit.

[10] Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor. Câteva consideraţiuni istorice de interes actual, în Omagiu Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu 1940, p.661.

[11] Ibidem, pp. 662.

[12] Se ştie, de altfel, că înainte de a învinui patriarhul Fotie pe latini de unele înnoituri, prin enciclica sa din 867 atacase papa Nicolae Biserica greacă, susţinând că Patriarhul din Constantinopol nu are dregătorie patriarhală adevărată, pentru că scaunul lui nu este apostolic şi că adevăratul creştinism şi credinţa cea adevărată se găsesc la Roma, iar nu la Bizanţ. Aceasta şi altele le scria la 866 papa bulgarilor de curând creştinaţi de greci, cu scopul să-i atragă la Roma prin trimişii săi, care au făcut să fie alungaţi misionarii bizantini (vezi Responsa ad consulta Bulgarorum, nr. 96 şi 106, în Migne, P.L. CXIX, col. 978 sq. Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 665.

[13] Ibidem, p. 664.

[14] Ibidem, p. 666.

[15] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor, în rev. Studii Teologice, an. I (1929), nr. 1, pp. 50-51.

[16] După ce cuceresc Bagdadul în anul 1055, turcii ajung în 1059 la Sevastia, atacă Edesa şi  Antiohia în 1065-1067, pustiesc Cezareea Capadociei în 1067, Neocezareea Pontului şi Amorion în 1068 şi ocupă Iconiu în 1069. De aici înaintează jefuind până în apropiere de Marea Egee. La 1078 cuceresc Niceia, iar la 1079 ajung la Hrisopolis în faţa Constantinopolului (vezi J. Laurent, Byzance et les Turcs Seldjoucides dans l’Asie occidentale jusqu’en 1081, Nancy 1913; Ch. Diehl, Histoire de l’Empire byzantin, Paris 1920, pp. 133-134.

[17] A. A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, t. I, Paris 1932, pagina 471.

[18] Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 52-53.

[19] Ibidem, p. 79.

[20] „…sine quo patriarchale officium exercere rite non potest”, A. Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, I, München 1864, p. 304, nr. 6.

[21] Cf. Theodor M. Popescu, op. cit., pp. 93-95.

[22] A. Pichler,  op. cit., p. 307, nr. 7.

[23] Ibidem, p. 314, nr. 3.

[24] Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 100-101.

[25] Este interesant de ştiut că dacă facem o asemănare între patriarhii din Constantinopol şi papii Romei, de la Fotie (890) şi până la schismă (1054), vom vedea că în timp ce în scaunul răsăritean păstoresc doar 16 patriarhi, oameni cuvioşi, învăţaţi şi cu adevărat smeriţi, la Roma vom afla în acest răstimp de un veac şi jumătate nu mai puţin de 46 de papi, care par a se întrece în fapte nevrednice, de amestec în treburi lumeşti, care au agonisit acestui veac în istoria Bisericii de Apus, porecla de „veacul întunecos”…

25 b A. A. Vasiliev, op. cit., p. 448.

[26] Cf. Bernard Leib, op. cit., p. 19.

[27] Se ştie că la început ungurii au primit creştinismul de la Bizanţ. Astfel, cronicarii bizantini Constantin Porfirogenitul, Ioan Skylitzes şi Gheorghe Kedrinos ne istorisesc împrejurările în care au fost botezaţi la Constantinopol ducii maghiari Bulcsu şi Gyula, pe la anii 949-951, învrednicindu-se de multe daruri şi cinstiri. La întoarcerea sa în patrie, Gyula luă cu sine pe un ieromonah evlavios, Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolei, Teofilact (933-956), episcop al Ungariei şi care, ajungând acolo, întoarse pe mulţi de la rătăcirea păgânească la creştinism. Convertirea celor doi duci maghiari avu răsunet şi la  popoarele vecine, fiindcă o aflăm şi într-o veche cronică rusească. Poveastâ o Latineah din sec. XIV, după izvorul grecesc din sec. XII, în care se spune că după moartea lui Gyula, năvăliră multe popoare şi mare groază şi frământare cuprinse împărăţia grecilor, aşa că n-au putut întări în credinţă pe unguri, mai ales că n-aveau nici cărţi în limba lor. Atunci latinii porniră din Roma şi convertiră pe Unguri şi pe celelalte neamuri vecine cu ei, avari şi gepizi, la legea lor dumnezeiască. Misionarii latini au intrat în Ungaria mai târziu, după anul 973, deci până atunci se răspândi la unguri creştinismul răsăritean de limbă slavă şi greacă (cf. St. Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, C. 1929, p. 4; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Romînilor pînă la 1382, Bucureşti 1912, pp. 106-107, 170-171.

[28] N. Iorga, Români şi slavi, români şi unguri, Bucureşti 1922, pp. 46-47.

[29] Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[30] N. Iorga, State şi preoţi din Ardeal, Bucureşti 1902, p. 11. În această privinţă, părerea Scaunului papal era că <<pe schismaticii, cari, fără a mărturisi vreo îndoială asupra adevărurilor de credinţă, se sustrag autorităţii păstorilor legitimi şi mai ales papii, Biserica (Romano-Catolică) îi tratează ca pe eretici>>. (Andrei Mater, L’Eglise catholique. Sa constitution. Son administration. Paris 1906, pp. 113, nr. 3); cf. Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, p. 669, n. 2.

[31] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[32] Ibidem, p. 22. Se ştie că preoţii catolici făceau parte nu numai din sfatul regelui Ungariei, ci şi din Adunările Legiuitoare, având deci o înrâurire covârşitoare aproape în toate treburile publice.

[33] Ibidem, pp. 24-25.                            

[34] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la Istoria Românilor, t. I, 2, Bucureşti 1890, p. 231, nr. 180. <<…quod nonnulli presbiteri greci ac scismatici officium tabellionatus exercere et super contractibus, qui in partibus illis inter christianos et catholicos pro tempore fuint, instrumenta publica conficere presumunt, propter quod contingint, quod scismatici cum catholicis plurimum conversantur in animarum Christifidelium non modicum detrimentum…>>. Cf. Dr. Augustin Bunea, Discursuri, Autonomia bisericească, Blaj 1903.

[35] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, p. 491, nr. 404.

[36] Zimmerman-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III, Sibiu 1902, p. 516; cf. Ştefan Lupşa, op. cit., pagina 31.

[37] Academia R.P.R., Documente privind Istoria României, veacurile XI, XII şi XIII. C. Transilvania, vol. I (1075-1250), Bucureşti 1951, pp. 1-2, nr. 1; cf. N. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucureşti 1915, p. 38.

[38] Academia R.P.R., ibidem, pp. 2-3, nr. 4.

[39] Ludwig Reissenberger, Die Kerczer Abtei, Sibiu 1894, p.5; cf. Gh. Duzinchevici, Propaganda cistercită printre români, în rev. Cercetări istorice, an. IV (1829), II, pp. 126-140.

[40] A. Bunea, Stăpânii ţării Oltului, Ac. Rom, Discursuri de recepţie, XXXIV (1910), p. 7. În anul 1223, Andrei II, regele Ungariei, întăreşte acestei mănăstiri muntele Sf. Mihail din Transilvania, împreună cu Biserica şi „cu pământul luat de la români” - terram exemptam de Blaccis (vezi Ac. R.P.R., ibidem, pp. 199-200, nr. 145.

[41] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, I, 1, pp. 581-584; Acad. R.P.R., ibidem, veacul XIV, vol. II, Bucureşti 1953, pp. 33 nr. 79.

[42] Ibidem, veacul XIII, vol. II, pp. 18-20, nr. 19.

[43] Ibidem, pp. 41-43, nr. 37.

[44] Ibidem, veacul XIV, vol. II, p. 257, nr. 503. În continuare papa îi sfătuieşte să se poarte cu blândeţe şi bunăvoinţă <<până ce ei se vor desăvârşi în numita credinţă şi se vor întări pe deplin într-însa, încât să nu se socoată asupriţi>>.

[45] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 52.

[46] Ibidem, p. 53.

[47] Ibidem, p. 53, cf. C. Andreescu, Reacţiuni ortodoxe în contra catolicizării regiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a sec. XIII, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), p. 770.

[48] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului, p. 101.

[49] Ibidem, p. 102.

[50] Academia R.P.R., Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, p. 28, nr. 45.

[51] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 54; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Românilor până la 1382,       p. 197.

[52] Academia R.P.R., ibidem, p. 29, nr. 47; cf. D. Augustin Bunea, cp. cit., pp. 176-177.

[53] Cf. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc.

[54] Cf. I. Lupaş, Realităţi istorice din Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, Cluj 1938, pp. 38-39.

[55] Academia R.P.R., ibidem, pp. 205-206, nr. 153.

[56] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, pp. 85-86, nr. 63.

[57] Vezi Diaconul Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului al XIV-lea, Bucureşti 1942, pp. 7-9.

[58] Cf. Radu Rosetti, Despre unguri şi despre episcopiile catolice din Moldova, în An. Acad. Rom., Ist., 2, t. XXVI (1905); I. Ferenţ, Cumanii şi episcopiile lor, Blaj 1930.

[59] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, I-II, Bucureşti 1901, p. XII.

[60] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 10.

[61] Academia R.P.R., ibidem, pp. 274-275, nr. 229.

[62] Ibidem, pp. 275-276, nr. 230; cf. R. Huss, Gab es zur Zeit der Deutschkolonization Siebenbürgens ein griechisch catholischer Bistum in Weissenburg, în Siebenbürgesche Vierteljahrsschrift, XLVII (1934), pp. 16-21; I. Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. 52 (1934), pp. 149-153.

[63] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., pp. 23-24.

[64] Vezi Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti 1933, pp. 33-56.

[65] Hurmuzachi-Densuşianu, op. cit., p. 260, nr. 199.

[66] N. Iorga, op. cit., pp. XXV-XXVIII: În 1279, papa Nicolae III scrie episcopului Filip, legatul său din Ungaria, că a fost înştiinţat de provincialul călugărilor minoriţi despre starea lucrurilor din fosta episcopie cumană, „deoarece nu este acolo nici episcop care să-i poată hirotoni pe acei fraţi, iar oraşul de pe Milcov, aşezat la hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt acolo de 40 de ani şi mai bine nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici”. Pe papă însă lucrurile acestea îl interesează mai puţin; dorinţa lui arzătoare era să afle ce soartă au avut veniturile acestei eparhii. De aceea porunceşte legatului Filip să se străduiască a cerceta „despre cifra veniturilor privind scaunul apostolic, dacă cumva ar putea să rezulte vreunele, ca nu cumva autoritatea pontificală să fie micşorată” (Academia R.P.R., ibidem, vol. II (1251-1300), pp. 222-223, nr. 238).

[67] Cf. Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 30.

[68] C. Auner, Episcopia Milcoviei în veacul XIV, în Revista Catolică, an. III (1914), pp. 60-80.

[69] D. Onciul, Originile Principatelor Române, Bucureşti 1899, p. 248, arată că numai după alungarea tătarilor s-a putut înfiinţa episcopia Milcoviei, ca restaurare a fostului episcopat cuman din veac. XIII.

[70] În iulie 1352, papa Clement VI laudă zelul şi stăruinţele regelui Ludovic de a alunga de la hotarele Ungariei pe „schismatici” şi în acest scop îi hărăzeşte toate ţinuturile, cetăţile, oraşele şi satele pe care le va putea lua din mîna lor (Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., t. I, 2, p. 24, nr. 18).

[71] Vezi R. Aigrain, Ecclesia, Paris 1933, p. 293.

[72] C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi a Sucevei, Bucureşti 1888, p. XXXIX; St. Meteş, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, I, Sibiu 1935, pp. 35, 41. Tradiţia istorică despre întemeierea Moldovei, din cronica anonimă, spune că după ce „Râmlenii vechi au biruit pe tătari, craiul Vladislav s-a bucurat mult de aceasta şi i-au cinstit şi i-au miluit foarte mult pentru vitejia lor; şi le-au descoperit lor viclenia râmlenilor, noi, sfătuindu-i să nu se mai întoarcă la Râm, ci i-au chemat să trăiască în ţara lui. Atunci ei s-au rugat să nu-i silească a trece la legea latinească, şi să-i lase a trăi în legea lor” (I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti 1891, p. 185). Este interesant faptul că această cronică păstrează şi tradiţia mai veche despre schismă, arătând că „acei râmleni erau dezbinaţi în râmleni noi de legea lătinească şi râmleni vechi de legea grecească. Iar râmlenii noi urau pe râmlenii vechi pentru legea lor” (ibidem. Textul cronicii anonime se află în Voscresenskaja letopis, o adunare de cronici ruseşti din veac. XVI şi s-a publicat în Polnoe sobranie russkich letopisej, VII, 256.)

[73] Cf. D. Onciul, Dragoş şi Bogdan, în Convorbiri Literare, XVIII (1884), pp. 304-319; Diaconul Gheorghe I. Moisescu, op. cit., pp. 41-43.

[74] E. Lukinich-L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400, p. Ch., Budapesta 1941, p. 201, nr. 153: „…omnes sclavos sive scismaticos sacerdotes… cum eorum pueris, uxoribus et rebus omnibus”.

[75] Ibidem, pp. 207-208, nr. 160.

[76] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 435, nr. 347.

[77] Dr. Augustin Bunea, op. cit., p. 199.

[78] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 545, nr. 436.

[79] Ibidem, I, 2, p. 160, nr. 124.

[80] Cf. Oskar Halecli, Un empereur de Byzance à Rome, Warszawa 1930, pp. 31-50.

[81] În primăvara anului 1367, patriarhul ecumenic Filotei II, din îndemnul împăratului Ioan V Paleologul, strânse la Constantinopol un sinod, la care luară parte, pe lângă alţi ierarhi şi patriarhi de Alexandria şi Ierusalim, cu scopul ca să discute căile şi mijloacele de unire între cele două Biserici (vezi Vasile Grecu, Bizanţul şi catolicismul în trecutul nostru îndepărtat, în rev. Studii Teologice, an. II (1950), pp. 556-568, cf. G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München 1940, pagina 386).

[82] Oskar Halecki, op. cit., pp. 111-128.

[83] Vezi A. A. Vasiliev, Il viaggio di Giovani V Paleologo in Italia e l’Unione di Roma, în Studi Bizantini e Neoellenici, III (1931), pp. 151-193.

[84] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 160, nr. 124; cf. W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij w wieku XIV i XV, în Kwart. hist., XVI, (1902), pp. 4-23.

[85] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 162, nr. 125, pp. 168-171, nr. 131.

[86] W. Abraham, Powstanie organizacyi Kosciola lacinskiego na Rusi, Lwow 1904, pp. 379-380.

[87] Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukowina, Wien 1903, pp. 103-04.

[88] Damian P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, Bucureşti 1941, p. 50.

[89] M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, pp. 46-49.

[90] N. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului, în rev. Conv. Lit., an. XXXIV (1900), pp. 962-999.

[91] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 174-175, nr. 133.

[92] N. Iorga, op. cit., p. XXII.

[93] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 220-221, nr. 169.

[94] Ibidem, pp. 216-217, nr. 164-165.

[95] Cf. N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti 1906, pp. 92-94; N. Iorga, Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat Bisericile româneşti în veac. XIV-XV, în An. Acad. Rom., Ist. 2, t. XXXV (1913), p. 140.

[96] N. Iorga, op. cit., pp. 404-406; cf. C. Eubel, Geschichte der römisch-katholischen Kirche in der Moldau, în Romische Quartalscrift, XII (1898), pp. 107-126.

[97] G. Schmidt, Romano-catholici per Moldaviam episcopatus et rei romano-catholicae res gestae, Budapest 1887; cf. C. Racoviţa, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în Rev. Ist. Rom., X (1940), pp. 237-252.

[98] I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, Documente bisericeşti, (1357-1599), Bucureşti 1914, p. 17.

[99] W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij, în Kwart. hist., XVI (1902), p. 184.

[100] Hurmuzaki-Iorga, op. cit., XIV, 1, pp. 31-36, nr. 69-70.

[101] Cf. Constantin I. Karadja, Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa, în anul 1415, în An. Acad. Rom., Ist., 3, VII (1926).

[102] C. Auner, La Moldavie au Concile de Florence, Bucureşti 1906; cf. idem, Moldova la soborul din Florenţa, în Rev. Cat., IV (1915).

[103] Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie, et les relations de l’Eglise moldave avec le patriarcat de Peci et l-archevêché d’Achris au XV-e siècle, în An. Acad. Rom., Hist., XIII (1927), pp. 1-32.

[104] Descrierea Moldovei, ed. A. Papiu-Ilarian, Bucureşti 1875, p. 152.