BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL - Nesănătoasa epidemie ecumenistă

MITROPOLITUL ARTEMIE DE KOSOVO:

 O ADUNARE A TRÂMBIŢELOR

 „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică” (Cuviosul Iustin Popovici)

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL - Nesănătoasa epidemie ecumenistă

-COMUNICARE PREZENTATĂ ÎN CADRUL CONGRESULUI  INTER-ORTODOX “ECUMENISM – NAŞTERE, AŞTEPTĂRI, DEZAMĂGIRI”, TESALONIC, 2004 -

   

          Ecumenismul este un prunc născut la începutul secolului XX. A cunoscut o metamorfoză în Consiliul Mondial al Bisericilor la mijlocul veacului, ca în prag de mileniu să-şi tragă ultima suflare, fiind respins cu tărie. Din nefericire a supravieţuit acestei crize, continuând să tulbure Biserica lui Hristos şi în secolul XXI.

          Această Conferinţă teologică despre ecumenism, după smerita noastră părere, este una mult prea târzie, însă nu fără de nădejde. Aşadar, mulţumim lui Dumnezeu, precum şi tuturor celor ce s-au străduit să facă posibilă această aleasă întrunire, pentru a ne oferi ocazia dezbaterii problemelor ecumenismului din diferite perspective, lucru de mare folos tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca şi Bisericii în întregul ei, precum şi fiecărui creştin binecredincios. Credem că această întrunire va ajuta Biserica să adopte poziţia cuvenită privitor la cea mai recentă şi mai primejdioasă erezie ecleziologică – pe care binecunoscutul teolog, părintele Iustin Popovici, a numit-o pan-erezie, deoarece adună toate ereziile cunoscute până acum în istoria Bisericii.
          Au fost şi încă vor mai fi multe discuţii la această aleasă adunare despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească – Biserica Ortodoxă, cât şi despre noţiunea de ecumenism în sine. Prin urmare, nu vom insista mult asupra acestor concepte în expunerea noastră. Întrebarea ce o vom pune este:“ În ce măsură şi în ce fel se opune Biserica Ortodoxă Sârbă ecumenismului? Prin cine şi în ce fel această opoziţie s-a manifestat şi se manifestă până în ziua de astăzi?”

          Conştiinţa că nici o biserică ortodoxă locală nu a rămas nepătată şi neatinsă de epidemia ecumenistă este un adevăr dureros. Unele au fost influenţate mai mult, altele mai puţin. Însă este mângâietor şi încurajator faptul că în fiecare biserică ortodoxă locală au existat şi încă mai sunt persoane şi obşti – pilde sfinte şi luminătoare -, care se opun cu stăruinţă, prin cuvântări şi scrieri, pătrunderii ecumenismului în deplinătatea Ortodoxiei [1]. Poate că aceştia nu sunt mulţi, poate că nu sunt îndeajuns de legaţi unii cu ceilalţi şi nu sunt aliaţi într-o front comun de apărare, însă mai înainte de toate, toţi aceşti luptători sunt uniţi cu Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos şi cu toţi Sfinţii Bisericii Ortodoxe – care de-a lungul secolelor s-au nevoit şi au luptat pentru neprihănirea credinţei ortodoxe – şi prin sfinţi, şi cu ajutorul lor, sunt uniţi unul cu celălalt. Aceasta ar putea fi „turma mică” pe care Domnul a mângâiat-o în Evanghelie, atunci când a zis: «că a binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia» (Luca 12:32). În Biserica Ortodoxă Sârbă, cel dintâi şi cel mai de seamă oponent al ecumenismului a fost şi rămâne părintele Iustin Popovici, de fericită pomenire, care i-a întărit pe toţi prin cuvinte şi fapte de mărturisire, insuflând multora râvna sa. Părintele Iustin a exprimat lămurit poziţia sa teologică ortodoxă asupra ecumenismului în binecunoscuta sa carte Biserica Ortodoxă şi ecumenismul [2] unde a dat o definiţie scurtă dar cuprinzătoare a ecumenismului: «Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie”». Părintele Iustin conturează aici cel mai bine întreaga anormalitate şi diformitate a ecumenismului, aşa cum se arată în timpul nostru, punându-l să se reflecte în oglinda adevăratei Biserici a lui Hristos, cea Una. Iar aceasta a făcut-o înfăţişând învăţătura apostolică drept-slăvitoare despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Tradiţie în chipul cel mai limpede şi plin de înţeles: “Numai dacă are cineva cunoaşterea adevărată şi deplină a învăţăturii lui Hristos îi este cu putinţă să discearnă cu uşurinţă şi să recunoască toate învăţăturile mincinoase şi eretice.”

           Obârşiile ecumenismului ca mişcare de unire a creştinilor, progresul şi evoluţia sa istorică – precum şi feluritele curse în care au căzut şi continuă să cadă mulţi creştini ortodocşi, incluzând chiar şi o parte din cler şi mulţi episcopi -, au fost înfăţişate şi descrise sistematic de către ieromonahul Sava Janjic din obştea Mănăstirii Decani, în cartea Ecumenismul şi vremea apostaziei [3] , unde ecumenismul este clar definit mai înainte de toate ca o „erezie ecleziologică”, al cărei scop este să preschimbe Trupul lui Hristos (Biserica) într-o „organizaţie ecumenistă”, lovind astfel la însăşi rădăcina credinţei ortodoxe – Biserica. De fapt ecumenismul – potrivit părintelui Sava -, caută să „corecteze” arbitrar învăţătura dumnezeiesc-omenească a Domnului Hristos, reducând-o la nivelul unui concept social, umanist şi pacifist, încercând să-L înlocuiască pe Însuşi Hristos Dumnezeu cu omul european ateu şi secularizat. Din pricina văditei sale poziţii anti-ecumeniste, cartea părintelui Sava a fost atacată de către mulţi şi chiar interzisă la vânzare în librării şi pangarele bisericeşti; totuşi, nimeni nu a încercat, cu atât mai puţin să fi izbutit, în a tăgădui sau a contesta oricare din lucrurile prezentate în ea.

           Mai recent, campionul opoziţiei şi rezistenţei anti-ecumeniste în Biserica Ortodoxă Sârbă a fost şi rămâne Sfântul Cneaz Lazăr [4] ” , o revistă publicată în Eparhia de Raska şi Prizren în ultimii doisprezece ani. Aceasta urmăreşte cu atenţie toate evenimentele ecumenice şi prezintă comentarii, articole, recenzii şi opinii ale tuturor celor pentru care păstrarea neîntinată a credinţei Ortodoxe reprezintă grija cea de căpătâi în viaţă, virtute mai importantă decât însăşi viaţa. Publicaţia găzduieşte articole de combatere şi traduceri ale scrisorilor, hotărârilor şi mărturiilor mănăstirilor din Sfântul Munte asupra feluritelor probleme. Când în domeniul teologiei se afirmă „ecumenicizarea practică” – atunci dialogul dintre ortodocşi şi neortodocşi încalcă hotarul şi pune în discuţie adevărul credinţei ortodoxe şi neprihănirea Bisericii -, vocea conştiinţei se face auzită mai întâi la monahii Sfântului Munte, apoi la diverşi profesori şi studenţi teologi din Tesalonic, din Atena, respectiv din rândul altor biserici ortodoxe. Sfântul Cneaz Lazăr prezintă astfel de studii, apeluri şi proteste în paginile sale, lucrări ce contribuie mult la întărirea rezistenţei împotriva ecumenismului în inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Printre aceste texte se numără şi cele ce au criticat hotărârile de la Balamand, împreună cu scrisoarea trimisă de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos către Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu la sfârşitul anului 1993, precum şi raportul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos asupra dialogului dintre ortodocşi şi anti-calcedonieni purtat la Chambésy în noiembrie 1993 şi multe altele.

         Şi din partea unor persoane şi obşti creştineşti dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe Sârbe există numeroase studii şi atitudini asemănătoare. Demn de menţionat este un text al monahului Ilie, intitulat Ceva mai rău decât ecumenismul [5], în care se prezintă mărturii zguduitoare despre rugăciunile ecumeniste făcute împreună de ortodocşi, romano-catolici şi musulmani la începutul anului 1992 în Bosnia şi Herţegovina. Legat de aceasta, eparhia noastră a scris un scurt comentariu numit Dumnezeu nu poate fi corupt [6], în care se arată cum aceste încălcări ale Predaniei Sfinţilor Părinţi şi ale Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe duc direct, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la conflicte inter-etnice şi vărsare de sânge.

        Acesta a fost chiar motivul pentru care Sfântul Sinod al Episcopilor a emis o hotărâre [7] la sfârşitul anului 1994, spre a ne pregăti să prezentăm o scurtă trecere în revistă a istoriei Consiliului Mondial al Bisericilor, precum şi examinarea prezenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe în CMB. Dând curs acestei hotărâri a Sfântului Sinod, în mai 1995, am prezentat Sfintei Adunări Episcopale următorul raport din care, nădăjduim, poziţia personală faţă de CMB şi ecumenism va fi limpede înţeleasă.

          S-a explicat, mai înainte de toate, că însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” este de neconceput, deoarece Sfinţii Părinţi ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au statornicit că există doar „Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, nu mai multe. Iar o răstălmăcire a acestor adevăruri de credinţă poate ridica sau crea orice gen de „consiliu” sau „uniune” cu un statut de super-biserică. Apoi, pe scurt, s-a prezentat istoria creării CMB în 1948, arătând cum îşi are rădăcinile într-o erezie modernă – a-tot-erezia numită ecumenism -, răspândită la sfârşitul secolului al XIX-lea în sânul protestantismului, pentru a răspunde crizelor sale ideologice. Abia mai târziu această mişcare şi ideile ei anti-ecleziale (precum aşa-numita „teorie a ramurilor”) a ajuns să fie adoptată şi acceptată treptat de către unele biserici ortodoxe locale care s-au alăturat CMB, devenind mai apoi membre organice.

         Biserica Ortodoxă Sârbă a rezistat timp îndelungat acestei ispite a ecumenismului. În cele din urmă, totuşi, a devenit şi ea membru al CMB în 1965 şi, silindu-se să nu rămână în urma pildei date de celelalte biserici ortodoxe locale care deveniseră anterior participante, s-a implicat activ în toate dialogurile şi activităţile ecumenice, indiferent cât de potrivnice erau tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

În continuare se vor prezenta câteva extrase din raportul către Sfânta Adunare a Episcopilor.

I. Înfiinţarea C.M.B.

 

          1. Însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conţine întreaga erezie a acestei organizaţii pseudo-ecleziale.

           Biserica este Una şi Sobornicească şi în ea viază tot Adevărul, tot Harul şi toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ şi le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una şi Sobornicească pentru că îi adună pe toţi cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăşi ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă şi inacceptabilă cunoştinţei şi conştiinţei ortodoxe.

         2. Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este  ceva nou şi necunoscut; s-a scris şi s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii şi se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece loveşte la însăşi rădăcina Credinţei Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizaţie socială”, golită de toate însuşirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.

         Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897, la Conferinţa celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creştine. Conferinţa de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învăţături teologice. Potrivit acestei concepţii, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiţii), în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol, şi în doar două taine: Botezul şi Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe aşa-numitul „Principiu al toleranţei”, privind învăţăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”. A treia invenţie a Conferinţei de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmaţia că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.

         O dată sădită, sămânţa cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mişcări creştine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinţei şi organizării bisericii. În acelaşi timp era activă şi mişcarea „Viaţă şi lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creştinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieţii practice. Din aceste două mişcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, ia fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente şi câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei şi Mitropolia Rusă din America.

        3. Din păcate, unii ierarhi şi teologi ortodocşi nu au rezistat acestei ispite a modernismului şi secularismului multă vreme şi, curând, s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credinţe eretice.

         Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice: „…apropierea între diferitele Biserici creştine şi frăţietatea între ele nu sunt excluse de către diferenţele de doctrină care există între ele…” Enciclica susţine mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea şi avansarea acestei uniri binecuvântate”; numeşte felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine şi venetice, ci înfrăţite, făcând parte din casa lui Hristos” şi „împreună moştenitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6). Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creştine să se facă în acelaşi timp de către toate bisericile”. Această cerinţă a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preţ scump: schisma internă, atât între Biserici cât şi între credincioşi.

        Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauţie în privinţa ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ţinut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanţii Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Albaniei, care au luat parte la întrunire, au respins participarea la Mişcarea Ecumenică Mondială şi CMB (care tocmai se înfiinţase), condamnându-le ca eretice.

       4. Totuşi, această râvnă a ortodocşilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toţi conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste şi nebisericeşti (de pildă, „apropierea oamenilor şi a naţiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiaşi an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică şi-a trimis reprezentanţi permanenţi la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei şi a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocşii au început să se întreacă unii cu alţii care să fie mai ecumenist.

        Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoţit de declaraţii separate ale unor reprezentanţi individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparţinând Scaunului Constantinopolei – declaraţii care nu au nimic în comun cu poziţiile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Hotarele aşezate de Părinţii noştri între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, Hristos şi Veliar au fost încălcate. Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esenţă, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declaraţii a fost de a dezvolta în rândul creştinilor ortodocşi conştiinţa că sunt fraţi în Hristos cu neortodocşii şi împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri şi conferinţe, tipărite în cărţi şi reviste, şi emise la radio şi televizor. Şi toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtăşirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al aşa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda şi trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.

II. Biserica Ortodoxă Sârbă se alătură CMB

 

         Urmând exemplului dat de celelalte biserici ortodoxe locale, îndeosebi de Patriarhia Constantinopolei, Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut încă de la început eforturi să se ţină în pas cu vremurile. Deşi nu era încă formal membră a CMB, a iniţiat contacte strânse şi dese cu acest „consiliu al ereziei” – aşa cum l-a numit părintele Iustin -, şi a început să primească vizite oficiale din partea membrilor CMB, mai ales persoane responsabile cu asistenţa inter-eclezială, precum d-l Tobias, d-l Maxwell şi d-na Meyhoffer, iar în cele urmă secretarul general, d-l Visser’t Hooft.         

        Deşi este adevărat că Biserica Sârbă nu a avut un reprezentant oficial observator la cea de-a Doua Adunare a CMB din Evanston – S.U.A. din 1954, la a Treia Adunare de la New Delhi din 1961, a trimis o delegaţie de trei membri (condusă de episcopul Visarion). La această adunare a avut loc o răsturnare totală de poziţie în privinţa participării bisericilor ortodoxe locale. Aparent sub presiunea guvernului comunist sovietic, Patriarhia Moscovei şi toate Bisericile din ţările sateliţi au devenit membri al CMB. S-au alăturat în acelaşi timp Patriarhiile Moscovei, Georgiei, României şi Bulgariei, precum şi Bisericile Poloniei şi Cehoslovaciei.

         Biserica Sârbă a devenit membră CMB pe „uşa din spate”, într-un fel oarecum dezonorabil – şi anume, secretarul general al CMB, W.A. Visser’t Hooft a făcut o vizită în Serbia şi a propus Bisericii Ortodoxe Sârbe să devină membră fără să iscălească neapărat anumite documente teologice care erau neîntemeiate dogmatic şi canonic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme (nu Adunarea Episcopilor), în frunte cu Patriarhul Gherman, a hotărât ca Biserica Sârbă să devină membru CMB. Acest lucru a fost acceptat şi făcut oficial la o întrunire la Comitetul Central al CMB din Africa, în 1965. Mai apoi, Biserica Sârbă, precum celelalte Biserici Ortodoxe, a devenit membru organic al CMB. Prin reprezentanţii noştri oficiali (episcopi şi teologi) s-a participat la toate adunările, congresele, simpozioanele, întrunirile, rugăciunile şi cele petrecute ulterior la CMB, care au fost încuviinţate fără comentarii. Rodul acestei participări s-a reflectat într-un anumit ajutor material pe care Biserica Ortodoxă Sârbă l-a primit periodic de la CMB, sub forma medicamentelor, a asistenţei medicale şi a stabilirii anumitor persoane în Elveţia, a burselor de studii şi a donaţiilor financiare pentru anumite scopuri şi nevoi concrete ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, cum ar fi construirea unei noi clădiri a Şcolii de Teologie. Am plătit pentru aceste firimituri de asistenţă materială cu pierderea, în plan duhovnicesc, a neprihănirii credinţei noastre, a înrâuririi canonice şi a credincioşiei faţă de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

         Prezenţa reprezentanţilor noştri şi a reprezentanţilor ortodocşi în general, la felurite întruniri ecumenice nu are nici o îndreptăţire canonică. Nu am mers acolo pentru a mărturisi deschis, cu curaj şi cu tărie Adevărul veşnic şi neschimbat al Credinţei şi Bisericii Ortodoxe, ci pentru a face compromisuri şi a încuviinţa mai mult sau mai puţin toate hotărârile şi formulările prezentate de către neortodocşi. Aşa am ajuns în cele din urmă la Balamand, Chambésy şi Assisi, care luate în întregime reprezintă apostazie şi trădare clară faţă de Sfânta Credinţă Ortodoxă. În toată această perioadă de declin a Bisericii Sfântului Sava în toate privinţele, singurul glas care se putea auzi era cel al părintelui Iustin din Celie, care a fost şi rămâne conştiinţa veghetoare şi statornică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Simţind cu adâncime şi trăind liturgic duhul Adevărului apostolic şi patristic, el a scris în ce priveşte „lucrarea” ecumenică a Patriarhului Athenagoras: „Şi Patriarhul Constantinopolului? Cu purtarea sa neo-papală, prin vorbele şi faptele sale, a smintit conştiinţele ortodoxe timp de decenii, părăsind Adevărul unic şi atot-mântuitor al Bisericii şi Credinţei Ortodoxe, recunoscându-l pe Pontifex Maximus de la Roma cu mândrie diavolească…”

         Aceste cuvinte exprimă o poziţie matură, sinceră şi patristică despre un patriarh eretic şi un diagnostic precis al intenţiilor de căpătâi ale Constantinopolului, care sunt exprimate până în ziua de astăzi de urmaşii Patriarhului Athenagoras sub ochii şi cu consimţământul tacit al oficialilor celorlalte biserici ortodoxe. Oare ce ar zice astăzi părintele Iustin?

        Singurul lucru bun din toate acestea este că reprezentanţii şi participanţii noştri oficiali la diverse reuniuni ecumenice atunci când se întorc acasă nu scriu sau publică nimic în presa bisericească despre hotărârile semnate, cu care să otrăvească poporul ortodox. Adesea, chiar şi noi, episcopii reuniţi în Adunare nu primim vreun raport oficial din partea fraţilor noştri episcopi care ne reprezintă, lucru pe care îl socotesc a fi inacceptabil.

        Luând în considerare toate cele afirmate mai sus, pe de o parte, şi veşnica măsură evanghelică care nu greşeşte când zice că „ orice pom se cunoaşte după roadele sale”, pe de alta, este limpede ca lumina zilei ce trebuie să facem.

        Chiar la această Adunare trebuie să dăm o hotărâre, ca Biserica Ortodoxă Sârbă să se retragă din CMB şi din toate organizaţiile similare (precum Consiliul European al Bisericilor ş.a.) şi să înceteze a mai lua parte la toate întrunirile ecumenist-ateiste.

         Acest lucru trebuie făcut din următoarele motive:

1. Din ascultare de Sfântul Apostol Pavel, care sfătuieşte şi porunceşte: „Pe omul eretic, după prima şi a doua mustrare, leapădă-l” (Tit 3:10)
2. Pentru a arăta ascultare de toate Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, împotriva cărora acum am păcătuit cu mult.
3. Deoarece nu există nici măcar un Sfânt Părinte al Bisericii care să ne fi slujit, prin învăţăturile, viaţa şi faptele sale, ca exemplu pentru a ne îndreptăţi alăturarea şi rămânerea pe mai departe în organizaţia anti-bisericească a CMB şi în celelalte asemenea.
4. De dragul mântuirii sufletelor noastre, a sufletelor turmei ce ni s-a încredinţat, pe care am smintit-o grav şi am rănit-o duhovniceşte prin ecumenicizarea noastră de până acum, precum şi de dragul tuturor celor ce sunt încă în afara Corabiei Mântuirii – una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică Ortodoxă. O asemenea acţiune hotărâtă şi clară din partea noastră i-ar putea ajuta în căutarea şi aflarea adevărului şi a cărării către mântuire, mai mult decât continuarea asocierii noastre fără de culoare şi fără de Dumnezeu cu ei.

Hotărârea de retragere

 

            La doi ani după raportul nostru, Sfânta Adunare a Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în Sfântul Sinod întrunit în mai-iunie 1997, ca Biserica Sârbă să se retragă din CMB, adică a hotărât ca Biserica Sârbă să nu mai fie membru organic al acestei organizaţii. În explicarea acestei hotărâri, episcopii au afirmat că Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat ca o exprimare a dorinţei de întemeiere a unei „biserici unite”, îndeosebi în rândul fracţiunilor din lumea protestantă (începând cu 1910). Precum am văzut, bisericile ortodoxe, fiecare în felul său, au participat regulat la aşa-zisa Mişcare Ecumenică, îndeosebi după 1920, pentru a împlini porunca lui Hristos „ca toţi să fie una” (Ioan 17:11).

            La începuturi, au participat la ecumenism teologi de seamă, precum Sfântul episcop Nicolae al Zicăi, episcopul Irineu Cirici al Backăi, episcopul Irineu Djordjevici al Dalmaţiei, protoprezviterul Gheorghe Florovski, preotul Dumitru Stăniloae şi alţii. Cu fiecare ocazie, ei mărturiseau hotărât Veşnicul Adevăr şi poziţia teologiei ortodoxe: „fără unitate de credinţă nu există unitate în Biserică – Trup divino-uman al lui Hristos, şi nici nu va putea exista vreodată”. La toate întrunirile şi adunările ecumenice, sfinţiile lor şi-au desprins poziţiile şi hotărârile lor ortodoxe în concluzii separate. Doar mai târziu, după formarea CMB, acest principiu a fost treptat abandonat şi reprezentanţii ortodocşi şi-au amestecat tot mai mult opiniile cu concluziile şi deciziile comune, în esenţă neortodoxe. Acest fapt se dovedeşte mai ales prin lucrarea prezentată Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, care explică şi îndreptăţeşte hotărârea de retragere din CMB precum urmează:

            • Pentru că CMB a început să îşi neglijeze în activităţile sale poziţia iniţială în ce priveşte unitatea de credinţă, ca o pre-condiţie a unităţii Bisericii; • Pentru că acest Consiliu a început să aibă natura şi statutul unei super-biserici şi se comportă în duhul acesta, acceptând practic în activităţile sale teoria anglicană „a ramurilor”, inacceptabilă pentru Ortodoxie, şi mai recent numită teoria „tradiţiilor creştine”, potrivit căreia „tradiţiile” unor secte protestante (create, de pildă, în secolul trecut) sunt egale şi socotite la fel cu Tradiţia vie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, care există neîntrerupt din timpurile apostolice; • Pentru că CMB este tot mai influenţat de secularism; • Pentru că prin organizarea CMB, în care comunităţile protestante deţin majoritatea covârşitoare, Biserica Ortodoxă nu poate fi reprezentată corespunzător devenind minoritară şi fără putere în a influenţa hotărârile CMB; • Deoarece chestiunile credinţei şi rânduielilor, precum şi unitatea în credinţă şi în adevărata şi unica Biserică a lui Hristos sunt tot mai neglijate în cercurile oficiale al CMB din pricina pragmatismului şi a politicilor seculare de zi cu zi; • Pentru că cercurile oficiale ale mişcării ecumenice sunt dominate de duhul şi organizarea sincretismului religios, în implementări şi expresii practice (îndeosebi după adunările generale de la Uppsala şi Canberra); • Pentru că în loc să încerce a reduce deosebirile dogmatice şi canonice existente, în duhul ecumenismului, unii din cei mai importanţi membri ai CMB (cum ar fi Biserica Anglicană) introduc noi tradiţii şi practici „bisericeşti” pe care le îndreptăţesc canonic, obiceiuri care primejduiesc învăţăturile evanghelice şi întreaga tradiţie creştină a Răsăritului şi a Apusului (de exemplu, hirotonirea femeilor în „episcopi” şi „preoţi”), creând o „neo-biserică” cu ordine, ecleziologie şi morală cu totul apostată; • Pentru că CMB tolerează în rândul membrilor săi unele comunităţi creştine care acceptă şi binecuvântează practici sexuale nefireşti şi împotriva naturii (cununia persoanelor de acelaşi sex – lesbiene, homosexuali) ce sunt „ruşine chiar şi a le auzi”; • Pentru că acest duh ecumenist, sincretist şi secularist se transmite şi în anumite cercuri ortodoxe, îndeosebi în rândul diasporei şi în zonele mixte, unde inter-comuniunea şi rugăciunile împreună cu neortodocşii au devenit o practică frecventă – o practică care tăgăduieşte însăşi învăţăturile Sfinţilor Părinţi privind gândirea şi vieţuirea în Biserică (având o lucrare de zdruncinare asupra firii Bisericii); • Pentru că apartenenţa organică în CMB pricinuieşte sminteală şi dezbinări puternice în rândul bisericilor ortodoxe locale slăbind unitatea Ortodoxiei (în loc să contribuie la unitatea pan-creştină, acest fel de participare primejduieşte direct unitatea din sânul Bisericii Ortodoxe, lăsând deoparte ereticile învăţături promovate prin aceste participări!); • Pentru toate motivele date mai sus, Biserica Ortodoxă Sârbă, mărturisitoarea şi păzitoarea credincioasă (împreună cu celelalte biserici ortodoxe locale) a credinţei şi învăţăturii Bisericii celei una, sfinte, soborniceşti şi apostolice a lui Hristos, îşi anunţă retragerea din CMB şi renunţă la a mai fi MEMBRU ORGANIC al acestei organizaţii (aşa cum au hotărât Patriarhia Ierusalimului şi Biserica Georgiei). Făcând acestea, totuşi, Biserica Sârbă nu renunţă să continue a lucra pentru „unirea tuturor” şi să continue a coopera cu toţi, incluzând lucrul împreună cu CMB în domeniul umanitar, precum şi în alte domenii de răspundere inter-creştină, pentru pace, dreptate şi unitate între oameni şi statele lumii. • Ţinând cont că această hotărâre va influenţa nu doar viaţa şi misiunea Bisericii Sârbe, ci şi a Ortodoxiei în general şi misiunea mântuitoare a Bisericii în lume, Adunarea Episcopilor Bisericii Sârbe a hotărât ca înainte de retragerea definitivă, să trimită mai întâi aceste poziţii şi temeiuri Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei şi tuturor conducătorilor bisericilor ortodoxe locale, cu propunerea şi cererea ca să fie convocată cât mai curând o Conferinţă Pan-Ortodoxă, privind participarea viitoare a Bisericilor Ortodoxe în general la Consiliul Mondial al Bisericilor. Doar după această consultare, biserica noastră locală va adopta o poziţie finală asupra chestiunii şi o va împărtăşi tuturor.”

Zădărnicirea hotărârii la „summitul de la Tesalonic”

 

          Din nefericire, a devenit limpede cum propunerile acestei hotărâri a Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe a anulat toate motivele pentru o retragere finală şi permanentă din CMB.

         Summitul de la Tesalonic al reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe s-a ţinut mai apoi la puţină vreme, însă „concluziile” sale au împiedicat Biserica Ortodoxă Sârbă să-şi ducă la îndeplinire hotărârea din 1997 de a renunţa la apartenenţa şi colaborarea cu CMB.

        A fost ca şi cum scopul consultării era de a diminua şi invalida hotărârea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Şi, desigur, chiar în anul următor, în 1998, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe a oferit un răspuns nou la întrebarea ridicată. Acest al doilea răspuns, potrivit interpretării canonistului ortodox Zeljko Kotoranin, „nu a fost teologic, ci politic”.

        A constat, mai întâi de toate, în refuzul Adunării de a-şi proteja Hotărârea de falsificare şi tăgăduire, motivând eşecul punerii în aplicare, iar în al doilea rând, în adoptarea concluziilor de la Tesalonic şi trimiterea unei delegaţii a Bisericii Sârbe la Adunarea CMB de la Harare, Zimbabwe.

        Pe de altă parte, esenţa concluziilor întrunirii de la Tesalonic a fost urmărirea unei reorganizări din temelii a CMB, care nu s-a petrecut nici până în ziua de astăzi. Aceste „concluzii”, prin urmare, au rămas „literă moartă”. CMB nu s-a reorganizat în nici un fel, nu a devenit mai apropiat de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, dar nici vreo altă biserică ortodoxă locală (inclusiv cea sârbă) nu s-a mai retras din CMB. Motivările şi îndreptăţirile retragerii din CMB (aşa cum au fost prezentate în hotărârea Adunării Bisericii Ortodoxe Sârbe) sunt valabile pe mai departe, precum sunt, din păcate, şi urmările ecleziologice dăunătoare care provin din această apartenenţă. (Text preluat de pe site-ul MIREM).

         Astfel, prin al doilea răspuns, Adunarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, renunţând la hotărârea precedentă (din 1997) şi la împlinirea ei, a continuat să-şi extindă participarea organică ca membru egal al Consiliului Mondial al Bisericilor, ducându-se pe sine dimpreună cu turma sa, pe calea pierzaniei. Pur şi simplu, continuarea apartenenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe la CMB nu este şi nu poate fi bineplăcută lui Dumnezeu. Cei mai răspunzători din Trupul Bisericii, episcopii, atrag asupra lor şi a turmei urgia lui Dumnezeu, sfidând învăţătura Bisericii şi încălcând rânduiala Sfintelor Canoane. Conceptul eretic al „ecumenismului evanghelic” – Evanghelia fără Hristos, mântuirea fără Biserică – este de neacceptat pentru o conştiinţă ortodoxă sănătoasă.

V. Apelul de la Sopocani

 

          Este mângâietor faptul că în Biserica Ortodoxă Sârbă, în pofida şovăirilor arătate de Sfântul Sinod al Episcopilor, există încă cei ce nu s-au împăcat cu acest deznodământ şi continuă să se împotrivească deschis şi curajos ecumenismului eretic precum şi celor care-l susţin, expunându-se adesea persecuţiei făţişe din partea unor episcopi. Merită să pomenim câteva nume binecunoscute sârbilor. Pe lângă Zeljko Kotoranin, pe care l-am citat deja, îi avem pe Rodoljub Lazici, Miodrag Petrovici, Vladimir Dimitrievici, preotul Boban Milenkovici şi alţii. Curajoşii călugări şi maici din aproape toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Sârbe sunt cei mai statornici în împotrivirea lor faţă de ecumenismul „practic”.

         Conglăsuirea tuturor luptătorilor pentru neprihănirea credinţei şi dreapta mărturisire a Bisericii Ortodoxe a putut fi auzită la întâlnirea de la Mănăstirea Sopocani, ţinută în februarie 2001. Din partea acestei adunări de monahi, preoţi şi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, călăuziţi de grijă şi dragoste pentru predania Sfântului Sava, a fost trimis un „Apel-declaraţie” către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, după cum urmează: • Să se ducă la îndeplinire Hotărârea din 1997 privind retragerea Bisericii noastre din CMB, fără întârziere, arătându-se că fiecare Biserică Ortodoxă locală are autoritatea de a îndeplini o astfel de hotărâre de una singură, precum individual s-au alăturat CMB. Concluziile „Summitului de la Tesalonic” nu sunt şi nu pot fi o piedică pentru aceasta; • Să se reexamineze atitudinea faţă de romano-catolicism – pe care toţi Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, de la Fotie cel Mare, la Marcu al Efesului şi Iustin (Popovici) din Celie îl socotesc erezie nu „biserică soră” -, şi să înceteze toate rugăciunile care se fac în comun cu romano-catolicii şi Papa Romei sub masca „dragostei frăţeşti”; • Să nu primească sub nici o pricină vizita anunţată a Papei către Biserica Sârbă şi să se pună capăt anumitor cereri (tot mai des auzite) de introducere a noului calendar, deoarece o astfel de încercare ar pricinui o mare schismă înăuntrul Bisericii noastre, aşa cum s-a întâmplat în toate bisericile ortodoxe locale care au introdus noul calendar; • Să se înfiinţeze un dialog inter-bisericesc în Biserica Ortodoxă Sârbă privind toate problemele teologice controversate ale vieţii duhovniceşti, deoarece lipsa unui dialog bine-intenţionat este pricina dezbinărilor dintre ortodocşi, creând tabere de susţinători a felurite şcoli teologice şi pastorale, multe dintre acestea introducând inovaţii străine Sfintei Predanii.

VI. Concluzie: o adunare a trâmbiţelor

 

          În cele din urmă, întâlnirea de la Sopocani îşi încheie Apelul prin cuvintele Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici despre râvnă şi trezvie în lupta pentru mântuirea sufletului:

         „Dacă zice cineva: pentru Biserica noastră primejdia era în trecut, iar astăzi primejdia a dispărut, se înşeală amarnic. Este un trâmbiţaş care cântă să ne adoarmă. În veacul acesta avem trebuinţă de cât mai mulţi trâmbiţaşi care să cânte pentru a ne trezi, pentru a deştepta, pentru a ne pregăti, pentru a ne păzi pe sine. Căci nevrednicul de pomenire act, pe care clerul şi poporul nostru l-a împiedicat să se întrupeze într-o lege [referire la Concordatul din 1937] încă mai bântuie pământul precum o nălucă, precum o umbră – tulburând, tulburând, tulburând.”

         Vrem să ne încheiem prezentarea dorind în rugăciune ca adunarea noastră de la Tesalonic, Conferinţa Inter-Ortodoxă asupra Ecumenismului, să devină o adunare a trâmbiţaşilor, care prin mărturia şi râvna lor vor trezi conştiinţele adormite ale reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca toţi împreună şi fiecare în parte, urmându-şi glasul lăuntric, să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor şi să înceteze participarea la erezia ecumenismului. Astfel se va mărturisi înaintea întregii lumi că fără unirea în Biserica lui Hristos nu este mântuire, că în afara ei nu există nici o altă biserică, iar Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică a fost, este şi va rămâne pururea Biserica Ortodoxă.

               Aceasta este singura slujire adevărată a aproapelui nostru, a celor de lângă noi, singura dragoste mântuitoare pentru toţi neortodocşii din veacul de acum, potrivit cuvintelor Părintelui Iustin Popovici: „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică”.

 

Note

       [1] Singura excepţie de la regulă este, din nefericire, Patriarhia Ecumenică – de fapt promotorul tuturor evenimentelor ecumeniste şi al tendinţelor globaliste. Până acum, nici un glas de opoziţie nu s-a făcut auzit dinăuntrul acestei biserici locale, sau vreo atitudine ce s-ar împotrivi activităţii ecumeniste a conducătorului şi a reprezentanţilor acestei biserici. Din contră, adesea se pot auzi doar vorbe de condamnare şi atacuri împotriva celor care, din cuprinsul Ortodoxiei, se străduiesc să păzească neprihănită „mărturisirea de credinţă” de nesănătoasa erezie ecumenistă.  

       [2] Publicată pentru prima dată la Tesalonic în 1974
       [3] Ekumenizam i vreme apostasije, Prizren (Kosovo), 1995.
      [4] În limba sârbă Sveti Knez Lazar.
      [5] Nešto gore i od ekumenizma.

      [6] Bog se ne da ružiti de Episcopul Artemije de Raska şi Prizren.

      [7] Hotărârea nr. 3128, datată 17 noiembrie 1994.

Sursa: Revista “Credinţa Ortodoxă”

Articol preluat de pe site-ul: http://acvila30.wordpress.com/2010/02/18/biserica-ortodoxa-sarba-si-ecumenismul-nesanatoasa-epidemie-ecumenista/