Predică a Mitropolitului Augustin de Florina

la Botezul Domnului

- 6 ianuarie -

DE CE S-A BOTEZAT HRISTOS?

(şi alte întrebări în jurul botezului)

     Astăzi, evlavioasa Biserică încheie Dodekaimeron-ul. Dodekaimeron-ul este ciclul sărbătorilor de bucurie, care încep cu Naşterea lui Hristos şi se încheie cu Botezul Lui. Zilele sunt douăsprezece, dacă se lasă la o parte Ajunul Bobotezei care este zi de post.

       

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis

în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 06.01.1985)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

Dodekaimeron-ul („Cele-12-zile”)

         Sărbătoare avem, iubiţii mei. Sărbătorim Sfântul Dodekaimeron. Ce este dodekaimeron-ul? Este o perioadă care începe de la Crăciun (25 decembrie) şi se termină de Bobotează (6 ianuarie). Ţine adică 12 zile (7 din decembrie şi 5 din ianuarie – cu excepţia Ajunului Bobotezei).

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,

în Sfânta Biserică a Cuviosului Naum Armenohorios – Florina,

Duminica dinainte de Bobotează, 03.01.1982)

ADUCEREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI DIONISIE I, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

Mă bucur nespus şi dau slavă lui Dumnezeu că îmi dă prilejul să cercetez şi să scriu despre ucenicul unuia din cei mai iubiţi, neglijaţi şi – de către unii – şi contestaţi sfinţi din luna ianuarie, despre unul din ucenicii celui care a fost numit de către sinaxar „Atlas” ce ţine pe umerii săi Ortodoxia, precum Atlas din mitologie ţine pe umerii săi tăria: Sfântul Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului. Aportul Sfântului Marcu la teologia Bisericii nu s-a încheiat odată cu vremelnica sa mutare din această viaţă (1444). Ca un iscusit duhovnic şi harismatic înainte-văzător, el a lăsat în urma sa ucenici, fii duhovniceşti şi împreună-lucrători osârdnici şi valoroşi, care i-au confirmat insuflarea şi vederea duhovnicească la începutul perioadei turcocraţiei.


Sfântul Marcu a fost părintele duhovnicesc a doi viitori patriarhi ecumenici, proslăviţi ca sfinţi: Ghenadie al II-lea Scholarul şi Dionisie I, dar şi ai altor trei patriarhi de Constantinopol: Isidor al II-lea, Marcu al II-lea şi Ioachim I. Aceştia au păstorit Biserica Primului Tron în a doua jumătate a secolului al XV-lea, imediat după cucerirea Constantinopolului. Sfântul Marcu a fost înainte de toate un mare nevoitor şi isihast, care a fost silit de împrejurări să devină un polemist, dar şi conducătorul luptei împotriva unei false şi rătăcitoare uniri cu Roma catolică. După mutarea sa în cer, lupta cea bună a fost continuată de vrednicii săi fii duhovniceşti.


Aflarea despre retrocedarea de către Biserica Ortodoxă Bulgară către Biserica Ortodoxă a Greciei a unui fragment din sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului, a fost pentru mine punctul de plecare în cercetarea m-a determinat să scriu câteva rânduri, privind evenimentul liturgic, istoric şi aghiologic.


Aşadar, ieri, 3 ianuarie 2010, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii festive săvârşite de mai mulţi arhierei în Sfânta Biserică a celor 12 Apostoli din oraşul Drama, au fost predate de către o delegaţie a Bisericii Bulgariei alcătuită din Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Chiril de Varna, Natanael de Nevrokopio, Nicolae de Filippopole şi Episcopul-egumen Evloghie al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Ioan de Rila, sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului şi al doilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa Pangheu, Înaltpreasfinţitului Pavel de Drama, după neobosite şi îndelungate tratative, în prezenţa autorităţilor judeţene, ale oraşului Drama şi a unei mulţimi de credincioşi.


Sfintele moaşte şi o mulţime de sfinte vase, cu pergamente şi papiruşi, aparţinând Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa, au fost furate în 1917 de către forţele armate ocupante ale bulgarilor. Astăzi, majoritatea sfintelor vase furate se află la un muzeu naţional din Sofia, capitala Bulgariei. Acest gest al Bisericii Bulgare se vrea a fi primul pas în procesul de retrocedare a tuturor celor furate în timpul celor trei atacuri ocupante, sângeroase şi tâlhăreşti ale bulgarilor, începând din1912-13 până în 1944.


Eroica şi martirica Doxato cu cele 650 de victime şi incalculabilele distrugeri materiale ale primului măcel bulgar din 30 iunie 1913 şi cei 350 de viteji cu vârste de la 15 până la 50 de ani din cel de-al doilea măcel din 29 septembrie 1941, împreună cu oraşul martiric Drama aşteaptă şi o ’’cerere de iertare” din partea guvernului bulgar pentru acţiunile inumane şi barbare ale armatei ocupante bulgare.


Sfântul Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului (1467-1471 şi 1488-1490), supranumit “cel Înţelept”, nu este menţionat în sinaxare, dar este cinstit local, cu data de prăznuire pe 23 noiembrie.


S-a născut în Dimitsana Peloponezului înainte de anul 1410 şi a studiat atât în patria sa, în Mănăstirea numită “a Filosofului”, cât şi în Constantinopol, unde a devenit un fidel ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte asceza virtuţilor monahale. A primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Manganon din Constantinopol, unde a înaintat în virtute şi evlavie, sub supravegherea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Marcu al Efesului, care l-a hirotonit diacon şi preot.


În timpul cuceririi Constantinopolului (1453) a fost arestat şi dus captiv în Adrianopol unde a îndurat multe chinuri. De acolo a fost răscumpărat de către nobilul Kiritzi şi s-a întors în Constantinopol, unde şi-a continuat în taină viaţa călugărească. Aici, devenind renumit pentru virtuţile sale, avea să fie hirotonit Mitropolit de Philippopole (Plovdiv) de către Patriarhul Ecumenic Ghenadie Scholarul.


În ianuarie 1467 a fost ridicat în Tronul Ecumenic al Constantinopolului sub protecţia mamei vitrege, dar creştine, a sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul. Kira-Maro era fiica despotului Serbiei, Gheorghe I Brancovici şi soţia sultanului Murat al II-lea. Sfântul ierarh Dionisie a condus paşnic Biserica vreme de şase ani până în momentul în care unii clerici din invidie şi răutate l-au calomniat cum că în timpul captivităţii sale în Adrianopol s-ar fi lepădat de credinţa creştină şi ar fi primit tăierea împrejur.


. El a dovedit că această acuzaţie era cu totul neîntemeiată în faţa mai multor ierarhi şi mireni „arătând-şi trupul tuturor”, şi toţi au recunoscut „nevinovăţia şi fecioria lui, pentru că nu avea nici un semn pe trup, nici măcar cea mai mică tăietură...”. Şi-a dat demisia şi s-a retras la Mănăstirea Eikosifinissa din Drama Makedoniei, mănăstire ctitorită de Sfântul Gherman (pomenit pe 22 noiembrie). Aici a rămas până în 1488, când a fost reales patriarh de către un Sinod convocat de sultanul Baiazid al II-lea. În 1490, după doi ani şi jumătate, a demisionat din cauza vârstei înaintate şi s-a retras în aceeaşi mănăstire, pentru a petrece în asceză şi rugăciune. Aici a rămas până în anul 1492 când a trecut la cele veşnice. Pentru că s-a ocupat de înnoirea, extinderea şi înfrumuseţarea mănăstirii, este considerat al doilea ctitor al mănăstirii. De-a lungul timpului cinstitele sale moaşte au făcut multe minuni.


Sub patriarhul Ioachim I a fost proclamat Sfânt al Bisericii Ortodoxe şi s-a hotărât să fie cinstit cu zi de pomenire pe 23 noiembrie. Trupul său se păstrase în Mănăstirea Eikosifinissa, mai puţin un fragment care a fost dăruit în 1881 Schitului Sf. Andrei din Sfântul Munte Athos şi un alt fragment care a fost dăruit în 1955 patriei sale - Dimitsana.


O slujbă şi un canon în cinstea Sfântului Dionisie au fost scrise de către contemporanul său Manuel din Corint, Mare Retor al Marii Biserici. I s-a alcătuit o slujbă şi de către Protosinghelul Mitropoliei de Xanthis, Hrisanthos, slujbă care a fost completată în 1819 la porunca Patriarhului Grigorie al V-lea, de către ieromonahul Ilarion Sinaitul.

MĂRIMURI

- pe glasurile 2 sau 8 după podobiile greceşti -

Sfinte Dionisie, te rugăm,

Caută din ceruri spre cei care te lăudăm,

Şi ne izbăveşte de toată uneltirea,

De patimi şi ispite, ca un preabun păstor.

Al Constantinopolului păstor,

Eikosifinissei fiu iubit şi îngrijitor,

Ucenic preavrednic lui Marcu Efeseanul,

Părinte Dionisie, roagă-te pentru noi.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.




Monahul Leontie


Articol preluat de pe site-urile: http://sfmariamagdalena.blogspot.com/ si http://acvila30.wordpress.com/author/acvila30/

Cuviosul Eftimie si cei impreuna cu el, mucenici ai Ortodoxiei in fata unirii faradelege

“Cuviosul Eftimie[1] a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte[2]. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a întărit unirea Bisericilor[3], trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice[4]. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280. Din păcate, unii cercetători se îndoiesc de aceste evenimente şi le amestecă cu altele, atribuindu-le catalanilor[5].

“Cuviosul Eftimie „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”[6]. Din această pricină, conform Sfântului Nicodim Aghioritul, „fiind legat cu lanţuri, a fost înecat astfel în Marea Kalamiţi”[7]. Iar conform lui M. Ghedeon, „pe egumenul Eftimie legându-l în lanţ, dincolo de mare, pe ţărmul numit Kallamiţi, legându-l cu o piatră şi afundându-l în mare, a fost înecat pururea pomenitul”[8]. Cei doisprezece ucenici şi ascultători ai viteazului egumen, fiind de un cuget cu el, au suferit şi aceştia sfârşit mucenicesc.

În Mănăstirea Vatopedi „nevoindu-se, preacuvioşii monahi nu s-au dedat îngrozirii, nici nu au putut fi supuşi, ci s-au împotrivit cu vitejie, mustrând cu mărturii scripturistice nebunia lor. Iar de împotrivirea lor fiind ruşinat rău-credinciosul împărat a poruncit ca toţi aceştia să ridicaţi pe înălţimea unei coline oarecare, aproape de mănăstire, şi, astfel, prin spânzurare, fericiţii mărturisitori au suferit o fericită moarte, primind fericita şi pururea fiitoare viaţă, în locul celei trecătoare. Şi toate ale mănăstirii prădându-le şi furându-le, aceasta s-a pustiit, iar doisprezece ieromonahi învăţaţi, au fost spânzuraţi în afara mănăstirii… Şi astfel au primit cu toţii împreună cununa muceniciei”[9].

Pentru poziţia lor antiunionistă, cei doisprezece părinţi vatopedini „au fost spânzuraţi în afara mânăstirii pe o colină; de atunci şi colina s-a numit Furkovounion”[10]. Conform Sinaxarului Mare, atunci când latinocugetătorii „au venit şi în mânăstirea Vatopedi şi nici acolo nu au fost primiţi, au început să îi chinuiască pe monahii pe care i-au mai apucat, pentru că mulţi au fugit. Prinzându-i acolo pe sfântul egumen Eftimie şi pe alţi doisprezece monahi, cu felurite vătămări şi tiranii, în cele din urmă i-au spânzurat spre răzbunare – chipurile – pentru nesupunerea pe care au arătat-o prin neîmbrăţişarea dogmelor străine şi eretice, cu desăvârşire inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă”[11].

O descriere mai detaliată avem într-un codice al Mănăstirii Vatopedi[12], unde se menţionează că după mucenicia părinţilor de la Iviron a urmat cea a vatopedinilor: „După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i-au scos pe monahi afară din mănăstire şi i-au spânzurat într-un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi (cinstiţi) ieromonahi, care i-au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i-a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu-l l-au dus şi l-au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură (eşafodaj) s-a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le-au găsit, le-au jefuit şi au pustiit-o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le-au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”[13]. În alt codice al mănăstirii se menţionează: „Stând şi aflându-se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor.

Aceia le-au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s-au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându-se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte”[14]. Urmează descrierea de mai sus, care reproduce în mare prezentul codice[15]. Un scriitor mai recent menţionează: „Sfânta Mănăstire Vatopedi. Staţie a sângelui şi a muceniciei. Când la propunerea lor (a latinocugetătorilor) ca toţi monahii să se conformeze cu unirea, s-au confruntat cu puternica lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Un corp de soldaţi călăi, fără nici o întârziere, s-a dedat la schingiuiri nemaiauzite conforme dispoziţiei. Pentru credinţa ortodoxă, (părinţii) au considerat o cinste să fie supuşi la toată sălbatica mucenicie. Şi mai mare cinste pentru ei: să-şi verse sângele lor pentru Ortodoxie. Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare râvnă trădării nefalsificatei învăţături a Hristosului nostru”[16]. Pomenirea sfinţilor slăviţilor cuvioşilor mucenici se săvârşeşte pe 4 ianuarie, iar slujba lor a fost alcătuită de imnograful Haralambos Busia[17]. Cuviosul mucenic Eftimie este zugrăvit în pridvorul bisericii mari, fresca datând din anul 1802.

[1] Preluat din cartea „Vatopaidino Synaxari” a monahului Moise Aghioritul, Ed. Sfintei Mănăstiri Vatopedi, 2007, pp. 71-76 şi tradus din limba greacă de Leontie monahul.

[2] Gheorghios Martzelos, „Oi Aghioi tis Monis”, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, vol. I, Sfântul Munte 1996, p. 100.

[3] Feidas Vlasios, Vizantio, Atena 1991, pp. 130-131.

[4] Ghedeon Manuil, Athosul, Atena 1990, pp. 139-146.

[5] Anastasios Ioannis, „O thriloumenos diogmos ton Aghioreiton ipo Mihail H tou Palaiologou kai tou Ioannou Vekkou”, Athoneki Politeia, Tesalonic 1963, p. 243. Hristou P., Athoneki Politeia, p. 45-46. Lemerle P., Actes de Lavra, vol. IV, Paris 1982, p. 11 şi Actes de Kutlumus, Paris 1946, p. 3.

[6] Monahul Gherasim Mikraghiannanitul, Cuviosul Eftimie Vatopedinul , Enciclopedia Religioasă şi Morală, Atena 1964, vol.5, col. 1040. Gheorghios Militsis, Aghion Oros, Trikala 2000, p. 113.

[7] Nicodim Aghioritul, Asmatiki Acoluthia ton Osion kai theoforon Pateron imon ton en to Aghionimo Orei tou Atho dialampsanton, Aghion Oros 1986, p. 113

[8] Ghedeon Manuil, op. cit., p. 143

[9] Idem, ibidem, pp.142-143.

[10] Monahul Dorotei, To Aghion Oros, Katerini 1985, p. 52.

[11] Monahul Mattheos Viktor, O Megas Sinaxaristis tis Orthodoxou Ekklisias, vol. I, Atena 1973, p. 307.

[12] Codicele Sf. Mânăstiri Vatopedi 292 din 1841.

[13] Idem, filele 27-29. Arhimandritul Andrei Aghioritul, Aghion Oros, Atena 1977, p. 61. [14] Codicele Sf. Mânăstiri Vatopedi 293: „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Meghistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, filele 45-46.

[15] Idem, filele 46-48.

[16] Arhim. Ghervasie Raptopoulos, Aghioreites Martires, Tesalonic 2000, pp. 32-33. [17] Nicodim Aghioritul, Sinaxaristis, vol. III, p. 28. Mitropolitul Sofronios Evstratiados, Aghiologhion tis Orthodoxou Ekklisia, Athena 1995, p. 145. Hristos Tsolakidis, Aghiologhion tis Orthodoxias, Atena 2001, p. 26 „Proskinitario I. M. M. Vatopaidiou”, Sfântul Munte 1993, p. 68. Monahul Iakovos Neoschitiotul, „Osoi Aghioi dieprepsan aparhis en to Aghio Orei tou Atho kata vathmon”, Protaton 18, p. 130. Monahul Moise Aghioritul, „Oi Aghioi tis I.M. Vatopaidiou”, Protaton 78, pp. 63-64. Doukaki K., Sinaxaristis panton ton aghion, vol. 1 , Atena 1889, p. 78. Galanou I. M., Oi vioi ton aghion oloklirou tou etous epi ti vasei ton akrivesteron pigon, vol. 1, pp. 27-29. Proegumenul Teofil Vatopedinul, „Hronikon peri tis ieras kai sevasmias Meghistis Monist ou Vatopaidiou Aghiou Orous”, Makedonika 12 (1972), p. 90. Episcopul Agatanghel, Sinaxaristis, vol. I, p. 79-81. „Ellinismos kai Orthodoxia”, p. 96. Thriskeftiki kai Hristianiki Enkiklopaideia, vol. 3, p. 675. Haralambos Busia, Akolouthia tou Aghiou Endoxou osiomartiros Efthimiou kai ton sin afto Dodeka Osiathlon, Atena 1991 (reeditată). Neos Sinaxaristis, vol. 5, p. 61.

Articol preluat de pe site-ul: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/03/cuviosul-mucenic-eftimie-si-cei-doisprezece-cuviosi-mucenici/

Părintele Augustin Kantiotis la slujba de Crăciun

            BĂTRÂNUL EPISCOP, PĂRINTELE AUGUSTIN KANTIOTIS, CEL DE 103 ANI, A PARTICIPAT LA PRIVEGHEREA NAŞTERII DOMNULUI DIN 2009, IAR LA SFÂNTA LITURGHIE DIN A TREIA ZI DE CRACIUN A DAT BINECUVÂNTARE CELOR PREZENŢI.

Părintele Augustin Kantiotis venind la slujba de Priveghere

Părintele Augustin Kantiotis dând binecuvântare credincioşilor

PREDICĂ LA ANUL NOU

A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA:

TIMPUL ŞI VEŞNICIA

         Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

        

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

CU GÂNDUL LA BETHLEEM…

 Astăzi facem Odovania sărbătorii Naşterii Domnului, însă fraţii noştri ortodocşi din Patriarhia Ierusalimului, dar şi din alte Patriarhii, sunt încă în post şi se pregătesc să înceapă înainte-prăznuirea înnomenirii Cuvântului. Gândul mă poartă spre Sfântul Betleem, Betleemul Iudeii. Cetatea care a trasat odată pentru totdeauna drumul umanităţii. Numele ei în ebraică Bethlehem, înseamnă “Casa pâinii”, “Pâinea vieţii”. După cum se menţionează în Evanghelia după Matei (2,1) şi în cea după Luca (2, 1-15), aici este locul naşterii lui Iisus. Betleemul se mai numeşte şi Efratha, precum şi Betleem-cetatea lui David pentru a se distinge de cetatea omonimică Betleem din sudul Galileii. Betleemul Iudeii se schimbă substanţial în veacul al IV-lea, atunci când Sfânta Elena a ridicat între anii 327-333 deasupra Peşterii Naşterii lui Hristos măreaţa bazilică existentă şi astăzi. Acest mic şi neînsemnat sat s-a transformat într-un important centru de pelerinaj.

Basilica Naşterii

Interiorul bazilicii se păstrează în forma iniţială. Bazilica are cinci nave, iar navele se despart prin patruzeci de stâlpi monolitici de tip corintic. Stâlpii înfăţişează diferiţi sfinţi ai Bisericii Răsăritene. Pe unul din stâlpii din stânga intrării în Sfânta Peşteră l-am remarcat pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi cu uimire am observat împreună cu alţi pelerini icoana frescă a “Mandilion”-ului în care Mântuitorul “este viu”, şi zic asta, deoarece “cu ochii noştri am văzut” pe Cuvântul vieţii în sfânta Sa icoană clipind; iar lucrul acesta este observabil tuturor închinătorilor Bazilicii.


Cea mai mare parte a Peşterii Naşterii este săpată în stâncă natural, în rest fiind zidită.


În vremurile vechi, Sfânta Peşteră unde S-a născut Hristos era acoperită cu o clădire octogonală, iar închinătorii puteau să vadă în interior printr-o deschizătură central. Pardoselile bazilicii şi ale octagonului erau împodobite cu mozaicuri multicolore. Octagonului i-a urmat Sfântul Altar în trei abside sub care se află Sfânta Peşteră. În zidul vestic al narticii care dădea spre curte, era un mozaic cu reprezentarea Naşterii lui Hristos şi a Închinării Magilor.


Conform tradiţiei, perşii, când au năvălit în 614 în Palestina sub conducerea lui Cosroes, au protejat Biserica Naşterii, pentru că au recunoscut în mozaicul narticei pe cei trei magi persani aducând darurile lor dumnezeiescului Prunc. După ocuparea ţării de către arabi în 638 şi pactul lui Omar, creştinii şi musulmanii au trăit în armonie în Betleem, pentru că cei din urmă Îl cinsteau pe Hristos ca pe un profet şi o respectau pe Maica Domnului. În 1250 dinastiei aghiuvizilor din Egipt îi urmează mamelucii. Au loc o mulţime de prigoane şi de necazuri pentru majoritatea creştină a oraşului, iar în perioada ocupaţiei otomane începe o luptă aprigă între catoloci şi grecii ortodocşi pentru ocuparea Bisericii Naşterii şi a Sfintei Peşteri. În 1757 prin porunca sultanului Osman al III-lea Patriarhia elin-ortodoxă a Ierusalimului recâştigă deplin Biserica şi Peştera Naşterii şi încearcă să le păstreze în jurisdicţia ei de multe ori cu multe eforturi şi sacrificii.


Aşa s-a întâmplat şi alaltăieri, când părinţii aghiotafiţi (din Obştea Sfântului Mormânt) au venit să facă curăţenie în Bazilica Naşterii.


Iată comunicatul Patriarhiei în traducerea noastră:


“Conform vechiului Regulament (status-quo) în vigoare pentru Sfintele Locuri, în Bazilica Naşterii din Bethleem se face curăţenie (generală) o dată pe an la o dată hotărâtă împreună, cu puţin înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului a ortodocşilor, de către cele trei comunităţi creştine mai mari, adică a grecilor ortodocşi, a franciscanilor şi a armenilor.


Modul acestei curăţenii este hotărât de Regulamentul de Pelerinaj în vigoare, întărit de acorduri bilaterale şi internaţionale. În baza acestui regulament, fiecare comunitate curăţă doar spaţiile proprii, iar cele trei comunităţi curăţă împreună spaţiile comune.


De menţionat că în bazilică au drepturi de proprietate şi de rugăciune doar ortodocşii, prin urmare şi cel la curăţenie. Franciscanii şi armenii au drepturi de rugăciune în peştera Naşterii împreună cu ortodocşii. Armenii au dreptul de a se ruga în paraclisul care se află în dreptul uşii nordice a peşterii.


Respectarea desăvârşită a prevederilor Regimului de Pelerinaj contribuie la coexistenţa armonioasă a comunităţilor creştine la Preasfintele Locuri de Închinare fără tensiuni, disensiuni şi conflicte.


În speranţa respectării regimului în vigoare părinţii aghiotafiţi au purces aproape din toate hotarele jurisdicţiei Patriarhiei Ierusalimului în Bethleem marţi, 16/29 decembrie 2009, şi au început împreună cu franciscanii şi cu armenii curăţenia anuală.


În paraclisul folosit de armeni, în nava sud-estică a bazilicii, sunt definite cu exactitate şi minuţiozitate limitele jurisdicţiei, drepturile de proprietate şi drepturile de curăţenie ale ortodocşilor şi ale armenilor. Tavanul acestui paraclis îl curăţă ortodocşii, iar pardoseala armenii. Dincolo de alte dificultăţi, pe care le provoacă aproape în fiecare an în acest paraclis armenii ortodocşilor, anul trecut au încercat foarte insistent să-i împiedice pe ortodocşi să aşeze conform regimului scara lor pentru curăţarea tavanului la răsărit, la apus şi la nord.


În urma repetatelor discuţii din decembrie trecut, în urma protestelor grecilor ortodocşi şi în urma intervenţiei Autorităţii Palestiniene, a hotărârii şi dispoziţiei personale ale preşedintelui, domnului Mahmud Abas Abu Mazen, s-a propus de către Ministrul Autonomiei Palestiniene, grecul ortodox Zighiad Il-Badak din Bethleem, un acord care defineşte modul curăţeniei tavanului şi a paraclisului respectiv, acord ce a fost semnat de către reprezentanţii celor trei comunităţi din Bethleem: grec-ortodoxe, franciscane şi armene. Anul acesta, când ortodocşii au aşezat scara lor, ca să înceapă curăţenia, clericii armeni au refuzat să plece din paraclis, aşa cum hotărăşte acordul şi să rămână doar trei. Numărul acesta a fost hotărât spre evitarea vreunui conflict care să implice multe persoane. Acordul mai hotărăşte rămânerea doar a trei clerici greci ortodocşi, atunci când fac curăţenie armenii.


Grecii ortodocşi, în prezenţa pe toată durata curăţeniei a Preafericitului Teofil al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, au cerut de la Ministrul Autonomiei Palestiniene de faţă, domnul Zighiad Il-Badak, care este şi redactorul acordului, şi de asemenea de la poliţia palestiniană, aplicarea strictă a acordului, nici mai mult, nici mai puţin.


Timp de o oră armenii au refuzat să plece. Domnul ministru Zighiad Il-Badak şi şeful poliţiei palestiniene în Bethleem au arătat fermitate în ceea ce priveşte aplicarea acordului. Ortodocşii până la orele după-amiezii de marţi au insistat cerând respectarea dreptului lor, cunoscând tactica armenilor de a crea în mod ilegal conflicte de pelerinaj, cu scopul de a câştiga drepturi.


Ca urmare a acestei situaţii bazilica a rămas închisă pentru pelerini. Aceşti pelerini, de nevoie, din cauza curăţeniei continue şi prelungite, au rămas în curte fără să poată intra.


În această perioadă de timp Preafericitul Teofil al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, în prezenţa consulului Greciei în Ierusalim, domnul Panaghiotis Poulea, a avut o convorbire telefonică personală cu Ministrul de Externe al Greciei asupra temelor Elenismului Emigrat, domnul Spiridonos Kuveli, denunţând această situaţie şi cerând intervenţia conducerii greceşti către domnul preşedinte Abu Mazen.


După multe încercări ale noastre şi ale reprezentanţilor Autonomiei Palestiniene, s-a căzut de acord ca noi, ortodocşii, să aşezăm scara pentru curăţenie după cum s-a şi întâmplat cu condiţia de a rămâne în paraclis opt preoţi slujitori din fiecare parte.


Preoţii armeni au refuzat să iasă şi au început să se adune din ce în ce mai mulţi în colţul paraclisului. Noi, ortodocşii, presimţind intenţiile armenilor, am adus la cunoştinţă în timp util poliţiei să nu-i lase în interior. În timp ce slujitorul nostru, părintele arhimandrit Filotheos s-a urcat pe scară şi a început să măture, armenii au spart lanţul poliţiei, au lovit poliţişti, au lovit slujitorii noştri, i-au rupt două degete ieromonahului Matei, l-au rănit în omoplat pe ierodiaconul Athanasios, au rănit la gât pe părintele arhimandrit Aristovoulos, care a suferit un şoc encefalic, apoi pe părintele arhimandrit Dimitrios şi pe epitropul patriarhal din Katar, părintele arhimandrit Makarios şi au lovit şi pe alţi slujitori cu scaune, cozi de mătură şi mopuri şi au dărâmat scara de aluminiu pentru curăţenie.
În urma acestora au ajuns forţe speciale mai puternice ale poliţiei (MAT) şi au creat un lanţ între noi, ortodocşii, şi armeni spre evitarea unei ciocniri mai violente.
Această atmosferă anormală a ţinut multă vreme, până ce forţele speciale ale poliţiei s-au impus asupra armenilor, i-au îndepărtat, iar noi, ortodocşii, am pus din nou scara şi, exercitându-ne dreptul nostru, am curăţat absida paraclisului, precum şi spaţiile superioare dintre bârne, a căror curăţare ne aparţine nouă, ortodocşilor, conform Regimului de Pelerinaj.


Patriarhia Ierusalimului protestează energic pentru repetatul şi inadmisibilul comportament al armenilor referitor la Locurile de Închinare şi îi denunţă local şi internaţional ca pe nişte provocatori de conflicte, probleme, confuzie şi dezordine la Preasfintele Locuri de Închinare, desigur, înaintea sărbătorilor Naşterii Domnului şi în pofida bunei dispoziţii manifestate, a disponibilităţii şi a înţelegerii ortodocşilor”.




Monahul Leontie

Articolul este preluat de pe site-ul: http://acvila30.wordpress.com/2009/12/31/cu-gandul-la-bethleem…/#more-1733